Psihopedagogia adolescenților și adulților

Adolescenţa se caracterizează prin accelerarea dezvoltării tuturor proceselor, o intelectualizare intensă, dezvoltare a gândirii abstracte, prin îmbogăţirea şi lărgirea încorporării de conduite adulte etc. Exprimarea independenţei nu mai este deziderativă şi revendicativă, ci expresivă, naturală:

• adolescentul caută mijloace personale de a fi şi de a apărea în ochii celorlalţi;

• îl interesează responsabilităţi în care să existe dificultăţi de depăşit spre a-şi măsura forţele;

• individualizarea şi constiinţa de sine devin mai dinamice şi caută dimensiuni noi de “demnitate” şi “onoare”;

• apropierea de valorile culturale este deasemenea largă şi din ce în ce mai avertizat;

• de la o formă de evaluare impulsivă critică se trece la forme de evaluare în care caută să se exprime originalitatea;

• “gustul” personal are mai mare pregnanţă şi se poate susţine, demonstra;

• intensă este şi socializarea aspiraţiilor, aspectele vocaţionale, profesionalizarea ce se conturează treptat, cuprinzând în esenţă şi elemente importante ale concepţiei despre lume şi viaţă.

Comportamentul reprezintă ansamblul reactiilor adaptative, obiectiv-observabile, pe care un organism prevazut cu sistem nervos le executa ca raspuns la stimulii din ambianta (Tilquin). Comportamentul este, asadar, expresia exterioara a raporturilor dintre individ si mediu, a echilibrului pe care individul îl realizeaza în procesul dinamic de integrare în viata sociala si care este obiectivat, de regulă, într-un sistem de fapte sau de actiuni supuse unei aprecieri morale. Mai putem defini comportamentul ca fiind conduita unui subiect luat în considerare într-un mediu si timp date, având semnificatie adaptativa si întotdeauna subordonându-se unui sens (scop). Pe fondul interactiunii copilului cu scoala, cu familia, cu grupurile de prieteni, sau de cunostinte etc, pot aparea comportamente adapta-tive, sau, dimpotriva, se pot contura comportamente dezadaptative, aflate în conflict cu normele sociale (unanim acceptate de societate) care cultiva un tip de “comportament normal”. Comportamentul copilului/adolescentului este puternic influentat de-a lungul ontogenezei lui de dezvoltarea psihogenetica a individului si de mediul social în care acesta traieste si munceste.

Tulburarile de comportament sau modificarile de comportament sunt forme de dezechilibru psihic, ce implica tulburari în sfera emotional-volitiva, ca urmare a unei leziuni cerebrale pre- sau post-natale, a unor structuri psihice morbide de natura sociogena (I. Strachinaru, 1994). Aceste devieri de conduita sunt, asadar, nu doar abateri de la normele starii de sanatate, ci si de la normele morale, cu daune resimtite în raporturile sociale normale. Criteriile de diferentiere ale unui comportament normal fata de un comportament deviant difera foarte mult de la o cultura la alta, de la o epoca la alta. în literatura de specialitate, în afara termenului de “tulburare de comportament” (adoptat de Comisia de Nomenclatura a Congresului Mondial de Psihiatrie Infantila din 1950), exista numeroase alte denumiri folosite pentru a desemna aceeasi realitate. Astfel, Yonbrel vorbeste despre “copilul rau”, Wallon despre “copilul turbulent”, Beaujean despre “copilul revoltat”, Lafon despre “inadaptare juvenila” etc. (R. Rascanu, 1994). în tara noastra, R. Rascanu, în 1980 a introdus termenul de “sindrom comportamental” sau “comportamentism”.