Predarea și Autoritatea

Atât literatura de specialitate, cât și practica de zi cu zi a profesorilor pentru învățământul primar sunt motivate, în ultimă intanță, de dorința de a maximiza efectul formativ al intervenției asupra elevilor de nivel primar.

Învățarea școlară, înțeleasă în multiple sensuri, exprimă și o dimensiune funcțională; conform acesteia, eficacitatea fenomenului amintit este condiționată de numeroși factori. Printre aceștia, stilul didactic și autoritatea sunt de maximă importanță.

De aici rezultă problema pe care ne-am propus să o soluţionăm în cercetarea noastră: care sunt interacțiunile dintre stilul didactic al profesorului pentru învățământul primar și stilurile de autoritate dezvoltate de acesta. Această intenție devine o (re)sursă informațională de importanță esențială în optimizarea managementului clasei.

Stilul de predare. Stilul, poate fi definit într-o formulă generică, integratoare ca fiind „expresia personalităţii fiecărui om, obiectivarea (manifestarea) acesteia într-un cadru acţionai, relaţional sau grupal dat” (Postelnicu, 2000, p. 63).

Raportându-l la profesor şi activitatea sa, stilul de predare reprezintă maniera specifică, particulară în care fiecare profesor realizează această activitate; reprezintă corespondentul, modul constant de materializare a strategiei de predare în desfăşurarea reală, efectivă a predării.

Relevând această caracteristică (polisemantismul), D. Ausubel notează: „termenul de <stil de predare> are înţelesuri atât de variate încât aproape că desfide o definiţie clară” (Ausubel, 1981, p.542).

B.O.Smith înţelege prin stil de predare „modul caracteristic în care actele de predare sunt executate... Stilul de predare este personal şi oarecum unic pentru fiecare educator” (în Potolea, 1982, p. 149). Astfel definit, el exprimă aspectele care îi conferă specificitate şi identitate, personalizând-o şi particularizând-o.

Stilul de predare al unuia şi aceluiaşi profesor poate fi caracterizat în funcţie de următoarele cinci categorii de variabile (Potolea, în Jinga, I., Negreț, I., Vlăsceanu, L., 1989, p.79):

1. accentele cognitiv-epistemologice – referitoare la importanţa pe care profesorul o acordă informaţiilor sau deprinderilor, ori formării unor atitudini în rândul elevilor săi;

2. particularităţile procesului de comunicare cu elevii – claritate, organizare, coerenţă, forţă de captare cognitivă etc.;

3. manierea de dirijare (control) a activităţii elevilor – dirijare riguroasă, pas cu pas, sau încurajarea independenţei elevilor în învăţare;

4. socio-afectivitatea caracteristică – apropiere sau distanţare faţă de elevi, utilizarea cu predominanţă a criticilor sau a încurajărilor;

5. preferinţele organizaţional-metodice – preferinţa pentru activităţile frontale ori pentru activitatea pe grupe, sau pentru activităţile individualizate, preferinţa pentru anumite metode de învăţământ.

În funcţie de particularităţile procesului de comunicare cu elevii, au fost identificate patru stiluri de predare:

• stilul emoţional-improvizator;

• stilul emoţional-metodic;

• stilul raţional-improvizator;

• stilul raţional-metodic.

Stilul emoţional-improvizator este orientat cu predominanţă pe procesul învăţării. Profesorii care adoptă acest stil îşi planifică lecţia doar „în linii mari”, dar convinşi fiind că elevii „nu sunt nişte maşini pe care le poţi programa”, îşi iau libertatea de a schimba cursul predării, în funcţie de starea de spirit a elevilor, de motivaţia lor sau de dificultăţile apărute. În concepţia lor învăţarea trebuie să fie pătrunsă de emoţie, căci emoţia provocată de un dialog bine mânuit întăreşte efectul mesajului.