Învățământul Integrat

Învăţământul integrat

La sfârşitul anilor ‘60 a apărut conceptul de “normalizare” , o idee cu totul nouă.Ca proces, normalizarea “ asigură accesul la tiparele existenţiale şi la condiţiile de viaţă cotidiană, pentru toate categoriile de persoane”1(Ungureanu,D., 2000, pag.61). Din perspectivă

educaţională,normalizarea înseamnă asigurarea şcolarizării tuturor copiilor într-un mediu cât mai normal posibil, şcoala având menirea de a valoriza capacităţile de adaptare şi de dezvoltare ale copiilor, fără a pune în evidenţă dificultăţile lor. Şcoala, ca reprezentant al modelării sociale, trebuie să-şi reevalueze finalităţile de educaţie a tuturor copiilor, dar în concor-danţă cu oferta socială de asigurare a unui nivel de trai pentru fiecare membru al societăţii. Integrarea se referă la relaţia care se instaurează între individ şi societate. Normalizarea reprezintă scopul general,în timp ce integrarea constituie „mijlocul de atingere a normalizării”. Democratizarea educaţiei constă în reinstaurarea justeţii şi echităţii pentru toţi educabilii, pe trei direcţii:asigurarea dreptului la educaţie, asigurarea accesului real la educaţie şi egalizarea şanselor tuturor educabililor. Învăţământul integrat este o tendinţă nouă în educaţia din România, iar implementarea lui are scopul de a transforma întreg învăţământul românesc într-unul incluziv, în sensul de a-i primi pe toţi copiii şi tinerii şi de a le oferi educaţie conform nivelului lor de dezvoltare.Integrarea educativă a tuturor copiilor se referă pe de o parte la cuprinderea în aceleaşi şcoli, cu aceleaşi drepturi a tuturor educabililor(indiferent de rasă, naţionalitate,mediu de provenienţă şi nivel de dezvoltare individuală ,pe de altă parte la asigurarea procesului de educaţie potrivit particularităţilor de dezvoltare pentru toţi copiii.

Integrarea şcolară în sens larg înseamnă adaptarea oricărui copil la viaţa şi la programul şcolar, dar în sens restrâns reprezintă procesul de includere în şcolile de masă , la activităţile educative formale şi nonformale, a copiilor consideraţi ca având cerinţe educative speciale.

Sintagma copil cu cerinţe educative speciale desemnează necesităţile educaţionale complementare obiectivelor generale ale educaţiei şi învăţământului, care solicită o educaţie adaptată particularităţilor individuale şi/sau caracteristicilor unei anumite deficienţe de învăţare, precum şi o intervenţie specifică (prin reabilitare/recuperare corespunzătoare).

Expresia cerinţe educative speciale (CES) desemnează acele cerinţe sau nevoi specifice faţă de

educaţie (derivate sau nu dintr-o deficienţă) care sunt suplimentare, dar şi complementare obiectivelor generale ale educaţiei pentru un copil.

Reabilitarea se referă la procesul destinat să asigure posibilitatea persoanelor deficiente să ajungă la niveluri funcţionale fizice, psihice şi sociale corespunzătoare şi care furnizează acestora instrumente cu ajutorul cărora îşi pot schimba viaţa, obţinând un grad mai mare de independenţă.

Educaţia specială poate fi definită în cel puţin două sensuri:

a) în sens restrâns se suprapune conceptului de învăţământ special, adică o educaţie specializată pentru persoanele cu deficienţe;

b) în sens larg se referă la asistenţă educaţională pentru o mai mare categorie de elevi, cei cu dificultate sau tulburare de învăţare, dezvoltare, integrare,toţi aceştia generând apariţia unui nou concept-“copiii cu cerinţe educaţionale speciale”.