Cercetarea familiei din perspectiva manifestării sistemului de reprezentări în comportamentul şi relaţiile partenerilor de familie, în funcţie de tipul ei, ne-a permis să stabilim „feedback”-ul tuturor elementelor relaţionale. Din lotul investigat am stabilit următoarele tipuri de familii:
1.Familia de tip despotic. În cadrul ei stabilitatea relaţiilor se menţine prin exteriorizarea emoţiilor negative, aici prevalează stilul comunicării distante, de prescripţie. De obicei, „conduce” tatăl, cerînd de la toţi ceilalţi supunere indiscutabilă. În relaţii apar conflicte de disperare, care trec în plan interior, latent şi care pot fi urmate de reacţii frustrante sau de izolare din partea adolescenţilor. Scopurile familiei sînt stabilite doar conform exigenţelor şi prescripţiilor „conducătorului”.
Acest tip de familie reprezintă 4,9% din lotul investigat.
2. Familia-bastion. La baza acestei familii stau reprezentările negative despre agresivitate şi intenţiile peri¬culoase ale tuturor (sau ale majorităţii) oamenilor din afara ei. Aici emoţiile negative se revarsă asupra persoanelor din exterior.
Ambii soţi denotă un comportament egocentric faţă de cei din afara familiei lor, acţionînd foarte unit şi coordonat „împotriva” mediului social exterior. Se întîlnesc familii de acest tip în care un părinte e foarte autoritar, iar altul, dimpotrivă, este prea indulgent sau tutelează excesiv copiii. Atmosfera din familie şi educaţia prea severă din partea unui părinte, îmbinată cu tutelarea din partea celuilalt, provoacă la copil neîncredere în forţele proprii, lipsă de iniţiativă, reacţii nevrotice de protest, încăpăţînare şi negativism, în relaţiile stabilite predominînd conflictul de atracţie-frică şi de disperare.
Acest tip de familii constituie 8,5% din lotul investigat.
3. Familia-vulcan. Relaţiile în acest tip de familie sînt foarte instabile: de la cele permisive, de tutelare, de alintare – la cele cu un înalt grad de exigenţă, predominînd spontaneitatea şi afectivitatea. La prima vedere, acest tip de familie pare pozitiv, însă „erupţiile” de supărare, de ură, deşi slăbesc încordarea, complică mult starea generală a climatului familial. Copiii suportă mari încărcături emoţionale, devin vulnerabili, fricoşi, anxioşi şi nervoşi; în relaţii se observă toate tipurile de conflicte, dar intensitatea şi forţa ciocnirilor oscilează de la cele neînsemnate pînă la izbucniri cu adevărat „vulcanice”.
Familiile de acest tip constituie 7,3% din lotul investigat.
4. Familia „al treilea e de prisos”. În acest tip de familie ataşamentul reciproc al soţilor şi stilul comunicării dintre ei au o însemnătate deosebită pentru aceştia, obligaţiunile de părinţi fiind considerate drept o piedică în fericirea lor personală.
Relaţiile dintre părinţi şi copii sînt reci, distante. Părinţii tot timpul observă şi subliniază greşelile şi neajunsurile copiilor. Desconsiderarea personalităţii lor cauzează formarea complexului de inferioritate la copii, care, mai apoi, în adolescenţă, le creează dificultăţi în procesul de autodeterminare şi inserţie socială.
Uneori poate fi „de prisos” mama, tatăl şi fiica formînd o coaliţie; alteori este „de prisos” tatăl, mama formînd o coaliţie cu copiii. În relaţii predomină conflictele de disperare şi cele de atracţie-frică.
Adolescenţii din asemenea familii, de regulă, sînt timizi, anxioşi, fricoşi, izolaţi, pasivi sau, dimpotrivă, prea agresivi, răzbunători, încăpăţînaţi.
Familiile de acest tip constituie 1,2% din lotul investigat.
5. Familia cu „idol”. Aici adolescentul este persoana centrală. Ambii părinţi manifestă un comportament alterocentric exagerat. Predomină relaţiile de tutelare şi de aprobare, sacrificiul frecvent din partea părinţilor. Copilul se dezvoltă într-o atmosferă de „seră”, devine egoist, nu poate fi independent, autocritic şi activ. În relaţii predomină conflictele de disperare.
Acest tip de familii constituie 4,3% din lotul investigat.
6. Familia „azil”. Aici predomină un stil de comunicare deschis, de aprobare. Raporturile sînt neuniforme: relaţiile de colaborare se îmbină cu cele de tutelare, indiferenţă, dominare şi confruntare.
Momentele educative se deosebesc după intensitate, durată, modalitate, formă şi conţinut, deoarece vin de la o mulţime de persoane de vîrstă şi competenţă diferită (de la părinţi, bunici, rude mai îndepărtate sau cunoscuţi), care se află în familie un anumit timp.
Aici întîlnim toate tipurile de conflicte. Copiii lipsiţi de consecvenţa cerinţelor devin contradictorii, învaţă a manevra, a minţi sau, dimpotrivă, devin infantili.
Acest tip de familii constituie 2,4% din lotul investigat.
7. Familia „teatru”. Astfel de familii îşi păstrează stabilitatea prin intermediul modului de viaţă teatralizat. Membrii familiei joacă anumite roluri sau „montează” un „spectacol” în ansamblu, ceea ce le permite „înscenarea” bunăstării relaţiilor familiale.
În realitate însă educaţia copiilor este lăsată numai pe seama instituţiilor respective – grădiniţă, şcoală. Contactul cu copiii este înlocuit prin procurarea excesivă a bunurilor materiale (jucării, haine etc.). Membrii familiei îşi îndeplinesc obligaţiunile formal, relaţiile interpersonale oscilează de la cordiale la indiferente, de la dorinţa de a domina la cea de indiferenţă.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
