Teorii Psihologice asupra Agresivității

1. Agresivitate, agresiune, violenţă – clarificări conceptuale

Fără îndoială, problemele pe care le suscită manifestările agresive – în¬de¬osebi cele cu caracter antisocial – sunt de mare actualitate, mass-media semna¬lând zilnic omniprezenţa violenţei în societatea noastră sub aspectul ei extrem şi spectacular: asasinate, tâlhării, violuri, atacuri cu mână armată, atentate etc. Iată de ce, agresivitatea este privită ca o problemă socială pentru care se aşteaptă o soluţie, studiul ştiinţific al cauzelor violenţei, precum şi al mijloacelor de a reduce prevalenţa acestora fiind de o importanţă majoră într-o lume caracterizată printr-o creştere a agresivităţii atât la nivelul relaţiilor inter¬per¬sonale, cât şi la nivelul celor internaţionale.

Ca şi multe alte concepte psihologice, termenii de „agresivitate”, respectiv „agresiune” şi „violenţă” aparţin deopotrivă limbajului comun şi arsenalului teh¬nic al psihologiei, cele două puncte de vedere putând să nu coincidă cu nece¬sitate.

Fără a adera în mod necesar la o filosofie potrivit căreia omul este fun¬ciarmente bun – şi deci societatea este cea care îl perverteşte – sau rău – şi atunci societatea este cea care direcţionează, canalizează şi inhibă natura sa – omul de pe stradă şi-a făcut o idee mai mult sau mai puţin clară asupra originii compor¬tamentului agresiv. Grosso modo, se pot distinge următoarele puncte de vedere. Astfel, agresiunea ar fi:

a) un comportament natural şi instinctual propriu fiecăruia;

b) un fapt social generat de constrângerile, dificultăţile vieţii în comun;

c) o reacţie la frustrare;

d) un comportament învăţat.

Aceste concepţii reflectă – cel puţin în parte – diferitele abordări teoretice care au fost întreprinse în acest domeniu: biologice, etologice, sociologice, psihologice şi psihosociologice. În ce priveşte încercările de definire, analiză şi interpretare a agresivităţii de către specialişti, nu numai că nu întâlnim un consens mai general dar se pare că evantaiul punctelor de vedere exprimate este mai mare decât în cazul altor fenomene psihologice.

O primă accepţie dată agresivităţii este aceea de comportare agresivă. Din această perspectivă agresivitatea se poate defini ca „ansamblu de conduite ostile care se pot manifesta în plan conştient, inconştient sau fantasmatic în scopul di¬strugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei persoane, unui obie¬ct¬¬ investit cu semnificaţie socială sau orientate spre propria persoană (autoagresivitate), cum sunt conduitele autodistructive întâlnite în unele tulbu¬rări psihice sau chiar în afara lor (suicidul raţional)”[1].

Alţi autori, referindu-se la conceptul de agresivitate, o definesc ca o ten¬dinţă specific umană marcată prin voinţa, dorinţa de a comite un act de violenţă asupra altuia. Astfel, Laplanche şi Pontalis definesc agresivitatea ca „tendinţă sau ansamblu de tendinţe care se actualizează în conduite reale sau fantasmatice, acestea urmărind rănirea altuia, distrugerea, constrângerea sau umilirea lui”[2]. Din perspectivă psihanalitică, ideea de agresivitate, pe care Freud o defineşte prin termenul de „agresiune” (termen care desemnează atât agresiunea cât şi agresivitatea) se situează în interiorul individului. Potrivit Dicţionarului de Psihologie Larousse (1995), agresivitatea este definită ca tendin¬ţa de atacare a integrităţii fizice sau psihice a unei alte fiinţe vii.

În spatele acestei definiţii simple se ascunde însă o ambiguitate majoră a acestui concept. Dintr-o astfel de perspectivă, agresivitatea este situată la nivelul dispoziţiilor, reprezentând acea tensiune care pune organismul în mişcare, până când motivaţia actului compor¬tamental va fi redusă sau satisfăcută. Or, această definire a agresivităţii este foarte largă şi, aşa cum numeroşi autori au subliniat, rezultă că agresivitatea constituie o dispoziţie indispensabilă pentru ca o persoană să se poată constitui, pentru ca o fiinţă vie să-şi poată ocupa locul în mediul social şi geografic. Din acest punct de vedere, dualitatea traducerilor engleze este interesantă. „Aggressiveness” se refe¬ră la o agresivitate pozitivă, la baza dinamismului general al personalităţii şi al com¬portamentelor adaptative; agresivitatea ar fi aici sinonimă cu combativitatea. „Aggressivity” traduce agresivitatea în sensul său ne¬ga¬tiv obişnuit. Această di¬stincţie are meritul de ilustra ideea conform căreia un comportament agresiv poate fi o tentativă, mai mult sau mai puţin reuşită, de adaptare la condiţiile de mediu şi nu doar o simplă proiecţie a unei energii interne.