Teorii Privind Etiologia Delincvenței

Cu toate că există numeroase studii privitoare la etiologia comportamentului delincvent, nu se poate afirma cu certitudine componenţa sau proporţia factorilor care concură la apariţia unui astfel de comportament . Se poate afirma însă că întotdeauna este vorba de o cauzalitate multiplă, care presupune aspecte de ordin social, cultural, economic, individual.

În ultima perioadă, rata infracţionalităţii a crescut în ţara noastră, fiind incriminaţi mai ales factori de ordin economic. Cum pot explica însă doar aceşti factori creşterea numărului de pruncucideri, sau crimele ale căror autori sunt tineri de 14-16 ani? Uneori suntem tentaţi să afirmăm că violenţa este o problemă care ţine de individ, care este legată de istoria personală a acestuia. Dar, putem spune în ce proporţii se combină factorii familiali şi factorii sociali, cu predispoziţiile genetice? În aceste cazuri, ca în majoritatea, de altfel, etiologia are un caracter complex.

Abordarea modernă a etiologiei criminalităţii presupune corelarea studiului personalităţii delincventului cu circumstanţele care favorizează comiterea infracţiunii, urmărind a preciza rolul factorilor sociali în determinismul comportamentului deviant, structura personalităţii individului, capacităţile sale intelectuale, volitive, afective şi modul în care acestea contribuie la realizarea conduitei aberante. Anumite situaţii pot genera stări tensionale puternice ,care pot provoca, uneori, comportamente deviante. Semnificaţia situaţiei respective, precum şi conflictul intrapsihic generat de aceasta devin surse ale conduitei antisociale. Mediul devine, însă, patogen numai în raport cu gradul de toleranţă la frustrare al individului, iar gradul de periculozitate al unui comportament aberant depinde de structura motivaţională şi etică a unei persoane, de echilibrul sau labilitatea psihică a acesteia, într-un cuvânt de structura psihismului.

Prin toate aceste aspecte am dorit doar să subliniem faptul că în ceea ce priveşte cauzalitatea comportamentului criminal, nu putem incrimina un singur factor, întrucât fiind o realitate extrem de complexă, implică o cauzalitate pe măsură.

Pentru a putea prezenta etiologia delincvenţei într-un mod cât mai sistematic, vom aborda clasificarea teoriilor, din perspectiva a două mari categorii: teorii psihologice şi teorii nepsihologice ( Mitrofan , 1992).

Prima categorie, a teoriilor nepsihologice cuprinde următoarele dimensiuni sau teorii: dimensiunea sau teoria statistică, dimensiunea normativului penal, teorii biologice, teorii constituţionale, teorii sociologice, teorii economice.

A. Teoria (dimensiunea) statistică a delincvenţei. Această orientare permite clasificarea delictelor în funcţie de o serie de caracteristici (volum, intensitate, frecvenţă, rata criminalităţii). Întrucât delincvenţa este un fenomen normal, presupune o anumită evoluţie în timp şi spaţiu, are anumite regularităţi, frecvenţe, intensităţi, care pot fi măsurate statistic. Se pot evalua:

- evoluţia temporală a criminalităţii, pe perioade diverse de timp (5 ani, 10 ani, etc.) pentru a se putea observa tendinţele de stagnare, creştere, descreştere a fenomenului;

- evoluţia spaţială a criminalităţii pe arii şi zone geografice, pentru a se putea realiza cartografierea zonelor criminogene cu potenţial ridicat sau scăzut de criminalitate;

- frecvenţa şi intensitatea criminalităţii, relevând care dintre delictele comise într-o anumită perioadă de timp şi într-o anumită zonă geografică sunt cele mai frecvente şi au o gravitate socială sporită;

- indicele de criminalitate (sau rata criminalităţii) calculat (la zece mii sau o sută mii locuitori) prin raportarea numărului de delicte (sau delincvenţi) la totalul populaţiei cu răspundere penală.

Cu toate că pe baza acestor evaluări statistice pot fi evidenţiate corelaţii între evoluţia fenomenului de delincvenţă şi anumite variabile socio-economice şi culturale, ele nu reprezintă cauzalitatea fenomenului, putând servi doar ca suport descriptiv pentru investigarea delincvenţei.

Printre promotorii acestei orientări se numără şi A. Quetelet şi A. Guerry, ale căror cercetări s-au centrat asupra semnificaţiei statistice a delincvenţei, prin evidenţierea unor corelaţii semnificative între distribuţia spaţială a actelor antisociale şi o serie de variabile cu caracter economic, social şi cultural. Astfel, Quetelet stabileşte, pe baza studiului distribuţiei statistice a crimelor şi delictelor, că există o regularitate în producerea acestora. Această regularitate însă, este doar parţial valabilă, nepermiţând stabilirea unor corelaţii dau legi cu caracter universal.

E. Ferri, reprezentant al şcolii pozitiviste italiene de criminologie, a studiat factorii sociali şi individuali generatori de criminalitate, încercând să surprindă anumite legităţi statistice. În baza a numeroase studii, el ajunge la concluzia că forma şi intensitatea delictelor şi crimelor depinde de tipul societăţii şi elaborează „legea saturaţiei criminale”, conform căreia într-un anumit mediu social există un număr stabil şi determinat de infracţiuni şi crime şi doar în măsura în care se schimbă condiţiile mediului social, se schimbă şi numărul de crime.

Reprezentantul şcolii sociologice franceze, E. Durkheim a pus bazele unei sociologii a statisticilor. A pus foarte mare accent pe studiul fenomenului sinuciderilor, evidenţiind în acest sens o serie de regularităţi, şi anume:

- tendinţa spre sinucidere creşte odată cu vârsta;

- sinuciderea nu se află în corelaţie cu clima; rata sinuciderii creşte din ianuarie până în iunie şi descreşte din iunie până în decembrie, etc.

În zilele noastre, cercetători precum A. Henry şi J. Short au relevat că rata sinuciderii este direct proporţională cu rezistenţele sistemului relaţional dintre membrii săi, acesta depinzând de gradul cerut comportamentului de a se conforma aspiraţiilor altor persoane.

B. Dimensiunea normativului penal

Din punct de vedere juridic, un comportament delincvent este definit printr-o serie de trăsături specifice, şi anume:

1. reprezintă o faptă, o acţiune (o inacţiune) cu caracter ilicit, ilegitim, ilegal, prin care sunt violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale;

2. fapta este comisă de o anumită persoană, care acţionează deliberat, conştient şi responsabil (are răspundere penală);

3. fapta este incriminată şi sancţionată de legea penală.

Inexistenţa uneia sau mai multor dintre aceste trăsături conduce la inexistenţa delictului sau crimei.