Teoria Disonanței Cognitive

Disonanţa cognitivă a fost explicată pentru prima oara în 1957 de către profesorul de psihologie de la Universitatea Standford, Leon Festinger în lucrarea „A Theory of Cognitive Dissonance”. Ulterior ea a fost studiată şi prelucrată şi de către alţi psihologi precum Baron şi Byrne.

Noţiunea de “disonanţă cognitivă” desemnează un disconfort psihologic produs de existenţa a cel puţin două elemente cognitive (informaţii, comportamente, opinii, senzaţii etc.), care se neagă sau se contrazic reciproc. Baron & Byrne (2004) definesc disonaţa cognitivă ca pe o “stare internă de disconfort ce apare atunci când indivizii observă inconsecvenţă între două sau mai multe atitudini sau între atitudini şi comportament”. Festinger numeşte disonanţă cognitivă lipsa consensului între opiniile, atitudinile, cunoştinţele şi valorile unei persoane (1957, p. 260).

Conform Dicţionarului de Psihologie Socială publicat de Editura Ştiinţifică Şi Enciclopedică în 1981, disonanţă cognitivă desemnează “discordanţă sau contradicţie în cunoaştere, pricinuită de informaţii contradictorii privitoare la acelaşi obiect, situaţie sau eveniment şi care este trăită de subiect tensional, ca stare de dezechilibru cognitiv, de nelinişte psihică (L.Festinger, 1957). De asemenea, această disonanţă cognitivă se mai poate manifsta ca un dezacord între atitudine şi realitate (R. Pinto, 1969). Disonanţa cognitivă creează tendinţa şi nevoia subiectului de a reduce starea tensională şi a realiza echilibrul cognitiv necesar, fie prin obţinerea uneor noi informaţii congruente cu cunoaşterea iniţială (C. E. Osgood, P. F. Tannenbaum, 1955), fie prin schimbarea atitudinii subiectului faţă de obiectul, situaţia, evenimentul dat. În consecinţă, şi schimbarea de atitudini se poate provoca prin crearea unei disonanţe cognitive la început, iar apoi prin suplimentare de informaţii în direcţia echilibrului cognitiv dorit (F. Heider, 1946). În activitatea de cunoaştere starea de disonanţă poate avea un rol motivaţional: de mobilizare a individului în direcţia suplimentării informaţiilor, a stabilizării lor ori a reconsiderării unor cunoştinţe şi idei în raport cu noile date primite. (A. B. T.)”

Psihologul Leon Festinger a propus această teorie în 1957 după ce a publicat cartea “When Prophecy Fails” (“Când profeţia dă greş”), observând persistenţa credinţei contraintuitive a membrilor unui cult UFO al Apocalipsei şi creşterea numărului de convertiri după ce profeţia liderului a fost infirmată. Presupusul mesaj trimis de extratereştrii, unei femei în 1956, ce prevestea ditrugerea pământului, a devenit o aşteptare infirmată care a crescut disonanţa dintre cogniţii, astfel determinând majoritatea membrilor cultului să reducă disonanţa acceptând o nouă profeţie: aceea că extratereştrii au cruţat planeta datorită credinţei respectivului cult.

Au fost utilizate mai multe metode experimentale pentru a dovedi existenţa disonanţei cognitive, cum ar fi:

- Studii de complezenţă indusă (“acord forţat”), în care participanţii erau rugaţi să se comporte contrar atitudinilor lor (Festinger&Carlsmith, 1959; Harmon-Jones, Brehm, Greenberg, Simon&Nelson, 1996);

- Studii postdecizionale, în care sunt studiate alternativele respinse ale unei decizii (Brehm,1956; Harmon-Jones & Harmon-Jones,2002; Egan, Santos & Bloom, 2007);

- Studii ale modalităţilor şi căilor prin care oamenii caută informaţii ce sunt consonante cu părerile lor, astfel încât să evite disonanţa cognitivă (Frez,1982);

- Studii ale felurilor în care oamenii răspund informaţiilor care sunt inconsistente cu principiile, credinţele, atitudinile sau angajamentele lor (Festinger, Riecken & Schachter, 1956; Batson, 1975; Burris, Harmon-Jones, Tarpley, 1997);

- Studiul jucăriilor interzise (Aronson & Carlsmith, 1963).

Studiul jucăriilor interzise

Aronson şi Carlsmith au studiat prin acest experiment justificarea cognitivă şi supunerea forţată la copii.

Experimentatorii au pus un grup de copii să aprecieze care jucării îi atrag mai mult, dintr-un set de jucării prezentat, şi care îi atrag mai puţin. Apoi experimentatorul a ales câte o jucărie care copiilor le plăcea foarte mult, i-a pus într-o cameră cu acea jucărie şi a părăsit camera. Înainte să plece din cameră, experimentatorul a spus la jumătate dintre copii că dacă se vor juca cu acea jucărie vor fi sever pedepsiţi şi celelilalte jumătăţi că vor suferi o pedeapsă moderată.

Mai târziu, când pedeapsa, atât cea severă cât şi cea moderată, a fost înlăturată, copiii care ar fi suferit pedeapsa moderată nu se mai jucau acum atât de mult cu acea jucărie, deşi în acest moment nu ar mai fi fost nicio repercusiune.

Când au fost întrebaţi, copiii din condiţia moderată a pedepsei, şi-au exprimat un dezinteres mai mare decât era aşteptat pentru o jucărie pe care iniţial o plăceau foarte mult. În mod alternativ, deziderabilitatea jucăriei a crescut pentru copiii din condiţia severă a pedepsei.

Studiul a pus în evidenţă efectul suprajustificării şi insuficientei justificări asupra cogniţiei.

În cazul suprajustificării, atitudinile şi părerile personale ale copilor nu se schimbă deoarece ei au o justificare exterioară puternică pentru acţiunile lor. Copiii ameninţaţi cu pedeapsa severă au avut o bună justificare exterioară penrtu care nu s-au juact cu jucăria, şi anume faptul că ştiau că vor fi pedepsiţi cumplit dacă s-ar fi jucat cu aceasta. Totuşi, ei încă erau atraşi de respectiva jucărie şi o dată ce pedeapsa a fost înlăturată ei erau mai dispuşi să se joace cu ea.

În paralel, copiii care ar fi suferit o pedeapsă moderată au prezentat o justificare insuficientă deoarece trebuiau să-şi explice motivul pentru care nu au vrut să se joace cu jucăria de vreme ce motivaţia externă, gradul de severitate al pedepsei, nu era suficient de puternic în sine. Astfel, ei au acceptat că jucăria nu era atât de atractivă şi de aceea ei nu au mai fost atraşi de ea când pedeapsa a fost înlăturată.