Tehnici de Comunicare Utilizate în Consilierea de Tip Experențial

In lucrarea de faţă este evidenţiat rolul terapeutului care însoţeşte persoana cu somatizări ale anxietăţii atunci când aceasta îşi descoperă şi îşi exprimă sentimente precum : deprimare, disperare, frică, resentimente, abandon, furie, revoltă etc.

Se enumeră în continuare o serie de tehnici de comunicare psihoterapeutica ce pot fi utile pe parcursul travaliului de doliu atât în cazul adulţilor cât şi al copiilor : tehnici contextual – modulare – Francisc Macnab, care are ca punct de plecare potenţialul sanogenetic al fiintelor umane ; tehnici psihodinamice scurte – M.J.Horowitz, bazat pe reconstituirea evenimentului traumatic şi pe stimularea abreacţiei şi catharsisului ; tehnicile experienţialiste care pledează pentru o armonizare a tendinţelor contrarii printr-o clarificare de sine şi învăţarea strategiei de a lucra asupra sieşi şi de a se autoschimba.

Ca exemplificare se prezintă şi un studiu de caz – travaliul de doliu al unui adult prin tehnici de cominicare experienţialiste : ascultarea activă, tehnici de reflectare, de reformulare, de deschidere, de conştientizare corporală, de conştientizare afectivă şi relatională, de conştientizare cu suport imaginativ şi de restructurare cognitivă, tehnici proiective, lucrul cu visele, tehnici de resemnificare, tehnica spunerii adio persoanei dragi.

B. Rolul terapeutului

Aşa cum am prezentat mai sus, travaliul de doliu presupune a intra în contact, a exprima şi a da sens unor emoţii extrem de intense şi de variate. Sarcina consilierului va fi una foarte delicată, deoarece acesta va trebui să însoţească persoana atunci când aceasta îşi descoperă şi îşi exprimă sentimente precum: deprimare, disperare, frică, resentimente, abandon etc.

Terapeutul trebuie să nu se teamă să rostească cuvintele a murit, tocmai pentru a determina pacientul să accepte realitatea pierderii şi să depăşească manifestările fireşti de negare.

Terapeutul trebuie să îl ajute să treacă prin durerea şi suferinţa amintirilor despre împrejurările morţii persoanei dragi, deoarece foarte mulţi au tendinţe de evitare a amintirilor, de a munci până la epuizare sau de dependenţe de substanţe.

Terapeutul trebuie să îl însoţească în lupta lui / ei de a se adapta la un mediu din care decedatul lipseşte: la pierderea rolurilor pe care decedatul le avea în raport cu persoana în cauză; la o nouă imagine de sine; la o nouă lume / concepţie despre lume şi viaţă.

Terapeutul trebuie să îl „sfătuiască” pe client să reinvestească emoţional persoana decedată, explicându-i că nu înseamnă a renunţa la ea şi la relaţie, ci a stabili o nouă relaţie cu el.

Datorită faptului că în psihologia şi psihoterapia persoanelor traumatizate a apărut o nouă tendinţă, aceea de a lua în considerare şi efectele pozitive pe care traumele le pot avea asupra persoanelor, voi trece în revistă câteva sugestii pentru terapeuţii care încurajează succesul şi creşterea posttraumatică oferite de Calhoun şi Tedeschi:

• Intervenţiile clinice trebuie să se desfăşoare în interiorul sistemului de credinţe al clientului. De foarte multe ori clienţii se centrează pe teme spirituale şi religioase care îi ajută să le ofere un sens experienţei lor şi să-şi găsească un drum propriu. Terapeutul are nevoie de flexibilitate pentru a tolera întrebările, dubitaţiile şi modificările din tumultul religios şi spiritual în care intră persoana, pe măsură ce se mişcă între vechiul şi noul sistem de credinţe.

• Psihoterapeutul trebuie să fie pregătit pentru şi să susţină percepţiile clientului referitoare la succesul posttraumatic. Indiferent dacă schimbările pozitive sunt descoperite sau construite de client, terapeutul trebuie să susţină percepţia creşterii atunci când ea apare. E mai puţin important dacă această percepţie e o iluzie, deoarece şi în această formă este utilă procesului terapeutic. Modificările comportamentale pot apare mai târziu.

• Chiar dacă succesul poate fi stimulat de intervenţiile terapeutice, terapeutul nu trebuie să grăbească acest proces. Circumstanţele înalt traumatizante produc oamenilor nivele foarte înalte ale disconfortului şi suferinţei. Pentru cele mai multe persoane, durerea şi suferinţa copleşitoare trebuie gestionată satisfăcător înainte de a fi experimentată şi acceptată creşterea. Deşi pare că terapeutul este mai degrabă pasiv în timpul acestui proces de creştere posttraumatică, nu este întotdeauna aşa. Deseori sunt necesare fermitatea şi predictibilitatea mai ales când suferinţa, durerea revine (ceea ce se întâmplă des la lucrul cu astfel de clienţi). De asemenea, controlul propriilor emoţii, temeri şi limite este extrem de important pentru terapeut.

Universitatea Ecologică Bucureşti

Facultatea de Psihologie