Separarea Socială sau Respingerea

„Fără prieteni nimeni nu ar alege să trăiască, chiar dacă ar avea alte bunuri”Aristotel

Relațiile sociale sunt ceea ce avem nevoie sau sunt dorite dar nu necesare? Sunt ele la fel de necesare ca aerul, apa sau hrana iar abesența lor cauzează durere. Separarea socială și respingerea într-adevăr nu sunt diferite de alte forme de durere fizică și psihică. Acest fapt a fost susținut și de scriitori, muzicieni, poeți și artiști; ei demonstrează ca pierderea legăturilor sociale poate elibera cele mai profunde forme de durere și suferință umană.

Sistemul legal al multor țări de asemenea recunoaște aceasta, faptul fiind evident prin utilizarea izolării sociale ca metodă extremă de pedeapsă, uneori inlocuită cu pedeapsa cu moartea pentru crimele cele mai odioase. (Eisenberger 2006)

În limba engleză durerea pierderii unei legături sociale este ilustrată prin folosirea de termeni ce exprimă durerea fizică:„broken heart” (inimă frântă) sau sentimente ranite.

Până la jumătatea secolului trecut psihologii credeau ca relațiile nu sunt atât de importante. Ei credeau că atașamentul copilului față de tutorele său se datora asocierii dintre îngrijire și fața acestuia, și atenuarea anumitor stări cum ar fi foamea sau stetea.

După o serie de studii Harlow (1958) demonstrează că puii de maimuță separați de mama lor naturală preferă o mamă surogat acoperita cu blană care le oferă confort, decât o mamă din sârmă care le ofera mâncarea, ceea ce indică o nevoie mai mare decât cea a hrănirii. Acest studiu ca și multe altele care au urmat evidențiază importanța faptului că mamiferele au o trebuință in primul rând socială, care nu are legătură cu foamea sau setea, menită să mențină apropierea socială sau contactul social. Deși este posibil ca această nevoie de apropiere socială să fie inițial implicată în a sprijini împlinirea nevoii de hrană și căldură, studiile lui Harlow indică că acum este o nevoie separată, autonomă. Credem că o dată cu evoluția mamiferelor, ajungând la om, specie unică în nevoia de îngrijire timpurie, a venit și o nevoie corespunzătoare pe durata întregii vieți de conexiune socială. Într-adevăr, această nevoie a dovedit ca separarea socială, ca și alte nevoi neîmplinite este experimentată ca fiind dureroasă. Mecanismele de durere implicate in prevenirea daunelor fizice au fost coptate în timpul evoluției noastre pentru a preveni separarea socială.

Durerea fizică și psihică împărtășesc același sistem de bază și această suprapunere are mai multe consecințepentru modul în care aceste tipuri de durere sunt detectate, experimentate și învinse.

PSIHOFIZIOLOGIA DURERII

Durerea apare rudimentar pe o anumita treapta a evolutiei filogenetice si se manifesta sub forma unei reactii instinctive de aparare, care poate fi numita “durere arhaica”.

Pe fondul ei, la om, în primele etape de dezvoltare ontogenetica, sub influenta actiunii directe a stimulilor nespecifici (tactili, termici, chimici) din ambianta se contureaza schema somatognozica.

Faptul ca dupa nastere schema somatognozica nu este complet conturata explica de ce la nou nascut toate agresiunile exo- sau endogene genereaza disconfort (probabil durere arhaica), care în absenta unor leziuni vizibile, este localizata invariabil în regiunea periombilicala.

Ea este însotita de plâns, miscari dezordonate etc., care în fond nu reprezinta decât un semnal de alarma, un apel.

Este vorba probabil de aceleasi instincte, poate ceva mai complexe, pe care nou nascutul le-a mostenit.

Ulterior, pe masura mielinizarii cailor de conducere si sub influenta actiunii directe a acelorasi factori nociceptivi din mediu, la care se adauga probabil rudimente de influenta sociala, schema somatognozica se definitiveaza treptat si paralel cu vârsta. Copilul, capatând o anumita experienta individuala, începe (chiar în absenta unor leziuni corporale vizibile) sa localizeze “disconfortul” în functie de conditiile concrete ale declansarii lui.

În aceasta etapa de dezvoltare ontogenetica, experienta individuala elementara si legat de ea, asa-numita senzatie de disconfort evolueaza treptat (pe fondul durerii arhaice – instinctuale), transformându-se în senzatie de durere elementara (somatica).

Ne aflam în faza senzoriala, adica în faza în care transformarea durerii instinctuale în durere elementara somatica se bazeaza pe procesul de învatare..