Senzațiile

Scurtă introducere în psihologie

S-a spus despre psihologie că are “un trecut lung, dar o istorie scurtă” , despre originea ei că este nebuloasă, despre obiectul ei -dacă există- că este nedeterminat, i s-au pus la îndoială legile, i-au fost contestate metodele, considerate a fi nesigure.

Din antichitate şi până la sfârşitul secolului al XIX-lea psihologia a fost considerată parte componentă a filozofiei. Primele referiri le găsim la Aristotel în lucrarea "Despre suflet". Teofrast defineşte 30 de caractere omeneşti, ceea ce reprezintă prima încercare de tipologie a persoanelor. Termenul psihologie este folosit totuşi abia către sfârşitul evului mediu de către Philipp Melanchton în lucrarea lui Kommentar über die Seele (1540, Consideraţii asupra sufletului. În teoria mecanicistă a lui Thomas Hobbes "sufletul" nu-şi găsea niciun loc. Într-o lucrare din 1704, Leibnitz menţionează pentru prima dată existenţa unor procese subconştiente.

Adevărat părinte al psihologiei este considerat Johannes Nikolaus Tetens, care în lucrarea sa Philosophische Versuche über die menschliche Natur und ihre Entwicklung (1777) (Consideraţii filozofice asupra naturii umane şi dezvoltării sale) face o descriere amănunţită a funcţiilor şi proceselor psihice cu valabilitate până în timpurile noastre.

Începând cu secolul al XIX-lea, psihologia a început să-şi afirme treptat statutul său de ştiinţă, delimitându-şi problemele şi stabilindu-şi metodele de cercetare, conturânduse ca disciplină de sine stătătoare iar la sfârşitul secolului XX şi apoi în decursul lui s-au elaborat şi închegat marile construcţii teoretice, s-au rafinat metodele de investigaţie.

O orientare importantă în psihologie s-a născut o dată cu primul laborator de psihologie experimentală din Germania, înfiinţat de W. Wundt. Introspecţioniştii consideră că obiectul psihologiei este viaţa internă a individului, care este izolată de mediul extern. Pentru a studia acestă realitate interioară, psihologul trebuie să se dedubleze: el este, în acelaşi timp, obiect şi subiect al cercetării. Dar acest fapt nu permitea cunoaşterea altor oameni.

Cei mai mulţi autori au definit psihologia pornind de la etimologia cuvântului.Deoarece cuvântul psihologie este compus din două particule psyche(suflet) şi logos(ştiinţă) s-a afirmat că psihologia este ştiinţa sufletului.Deşi definiţia este oarceum tautologică, ea are mai ales o valoare operaţională, orientând cercetătorii spre descifrarea şi detalierea termenului de psihic.

În acelaşi timp s-au dezvoltat diverse curente şi diferite orientări, în funcţie de concepţiile respectivilor psihologi. Ca în orice ramură a ştiinţei care s-a desprins din filozofie, probleme pur filozofice asupra naturii spiritului n-au încetat să fie dezbătute, ducând chiar la apariţia unei filozofii a spiritului sau psihologii filozofice.

Şcoala fenomenologică cu Wilhelm Dilthey, Franz Brentano şi Karl Jaspers consideră procesele psihice ca fenomene indivizibile, în timp ce Behaviorismul, bazat în mare parte pe lucrările lui Ivan Petrovici Pavlov, priveşte comportamentul uman ca manifestare condiţonată, o asociaţie de stimuli cu răspunsuri specifice.

În psihologia germană un loc deosebit îl ocupă Psihologia configuraţionistă (Gestaltpsychologie), ai cărei reprezentanţi (Max Wertheimer, Wolfgang Köhler) privesc viaţa psihică ca un întreg unitar.

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Sigmund Freud foloseşte ca metodă terapeutică Psihanaliza şi inaugurează Psihologia abisală.

Psihologia umanistă, apărută ca reacţie împotriva behaviorismului şi psihanalizei, are rădăcini în Existenţialism şi pune accentul pe experienţa individuală, încercând să explice esenţa fiinţei umane prin investigaţii calitative (Abraham Maslow).

Paul Popescu-Neveanu defineşte psihologia ca fiind ştiinţa care se ocupă de studiul fenomenelor şi capacităţilor psihice, urmărind descrierea şi explicarea acestora în baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularităţi sau modalităţi determinative.

După opinia lui M. Zlate, definiţia unei ştiinţe trebuie să conţină informaţii, fie şi într-o formulare generală despre obiectul de cercetare, metode, legi, finalitate.Luând în considerare aceste elemente, M. Zlate defineşte psihologia ca fiind ştiinţa care studiază psihicul(procese, însuşiri, mecanisme psihice), utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea deprinderii legităţilor lui de funcţionare, cu scopul cunoaşterii, optimizării şi ameliorării existenţei umane.

Specificul psihologic al senzaţiei

În diferite lucrări de specialitate, termenul de senzaţie, prezintă unele „ambiguităţi” datorate disputelor teoretice în care a fost implicat.

Psihologia contemporană oferă definiţii de lucru, operaţionale ale senzaţiei, uneori într-o formă generală.Astfel pornindu-se de la considerarea stimulului ca o „sursă fizică de energie care activează organul de simţ”, se arată că termenul de senzaţie, este utilizat pentru a descrie procesele prin care organismul răspunde la stimuli(Feldman, 1990).

Din perspectiva psiho-cognitivistă, senzaţia este definită ca „eveniment psihic elementar, rezultând în tratarea informaţiilor în SNC, în urma stimulării unui organ de simţ”(Bonnet, 1994).

Asemenea definiţii sunt prea generale şi nespecifice. Ele conduc la confundarea senzaţiei cu alte procese prin care organismul răspunde la acţiunea stimulului.

Pentru demonstrarea specificului psihologic al senzaţiei, se recurge la compararea senzaţiei fie cu unele fenomene inferioare ei(excitaţia) fie cu fenomene superioare ei(percepţia).