Rromii și Recunoașterea Discriminării în Funcție de Persoana Căreia se Adresează

Introducere

Grupurile sociale definite în termenii de „noi” şi „ei” sunt produsul unuia dintre cele mai fundamentale procese ale fiinţei umane – categorizarea socială (Tajfel, 1981). Cu ajutorul ei decupăm, clasificăm şi apoi ordonăm mediul nostru social pentru a acţiona mai eficient în ceea ce priveşte timpul şi efortul.

Grupul etnic – termenul face apel la caracteristicile lingvistice şi culturale ce pot diferenţia grupurile sociale. Indivizilor membrii ai acestor categorii le este greu să nege faptul că aparţin grupurilor respective şi să-şi schimbe apartenenţa.

Discriminărea este un comportament negativ faţă de indivizii membri ai unui out-grup despre care avem prejudecăţi. (Davidio & Gaertner, 1986).

Rezultatele demonstrează că subiecţii victime ale discriminării se simt mai trişti, mai stresaţi şi mai agresivi decât cei care nu au fost discriminăţi. Totodată, se măreşte gradul de identificare cu grupul de apartenenţă şi accentuează stereotipul pozitiv despre in-grup. (Dion, 1986).

Ce declanşează discriminărea? Punctul de vedere sociologic pune accentul pe stratificarea socială bazată pe inegalităţile de avere, de putere şi de statut dintre grupurile sociale (Marger, 1991). Dar psihologia socială propune un nivel de analiză ce permite articularea nivelurilor sociale şi psihologice ale realităţii intergrupuri.

În anii ’50, studiile americane au propus explicaţii intrapersonale asupra prejudecăţii şi discriminării (tipul personalităţii autoritare ca sursă a etnocentrismului şi discriminării – Adorno et al., 1950).

Începând cu anii ’60, explicaţia discriminării s-a făcut la nivel intergrup, abordare ce apare în studiile lui Sherif ce la duc la teoria conflictelor reale (Sherif, 1966). Aceasta afirmă că una din cauzele fundamentale ale ostilităţilor intergrupuri o constituie concurenţa pentru resurse limitate. Aceasta competiţie antrenează atitudini şi comportamente defavorabile out-grup-ului. Cu cât ea creşte, cu atât se vor mări şi prejudecăţile şi discriminarea, în timp ce se intensifică coeziunea şi solidaritatea intragrup.

În fine, în Europa anilor ’70, Tajfel propune teoria identităţii sociale care face apel la factorii motivaţionali şi cognitivi pentru a explica discriminarea şi diferenţierea socială iar în anii ’80 au fost elaborate noţiunile de echitate şi de privare relativă care au determinat îndreptarea atenţiei asupra mobilizării sociale şi a grupurilor defavorizate în scopul de a-şi ameliora situaţia în cadrul unei structuri sociale stratificate (Lerner et el, 1981).

Totodată, în cadrul teoriei identităţii sociale, categorizarea socială îi permite individului să se definească în calitate de membru ale grupurilor specifice din cadrul structurii sociale, aşadar se identifică cu anumite grupuri specifice, caracterizate de sex, vârstă, clasă socială, etnicitate, în cadrul cărora doreşte să ajungă la o identitate socială pozitivă şi de aceea grupul de apartenenţă trebuie să pară diferit de celalalte grupuri pe dimensiuni considerate pozitive şi importante.

Totuşi, s-a demonstrat că majoritatea conflictelor intergrupuri au loc între grupuri minoritare şi majoritare care beneficiază, într-o măsură mai mare sau mai mică de un prestigiu social şi ale căror raporturi dominanţi/dominate sunt deseori percepute ca fiind mai mult sau mai puţin stabile şi legitime şi de aici apare teoria ce leagă discriminarea de stratificarea socială (Bourhis, 1991).

Astfel, poziţia grupurilor în structura socială determină, în mare parte percepţiile şi comportamentele intergrupuri ale membrilor acestor colectivităţi. Discriminarea apare când indivizii membrii ai grupurilor cu statut inferior şi superior perecep situaţia intergrupuri că fiind ilegitimă şi instabilă (Caddick, 1982).

Grupurile defavorizate sunt deseori lipsite de resursele şi puterea necesară pentru a elimina discriminarea pentru a obţine compensaţiile materiale cuvenite şi a restaura echitatea. Pentru termen lung, situaţia determină grupurile defavorizate să accepte deformările cognitive vehiculate de membrii grupului angajat, ceea ce permite acestora din urmă să justifice discriminarea şi nedreptatea socială rezultate din ea, iar membrii grupului dezavantajat sfârşesc prin a crede că situaţia lor dezavantajoasă este meritată şi că relaţia intergrupuri este echitabilă.