Redundanța în Comunicarea Grupală

Societatea în care trăim se prezintă ca un sistem complex de grupuri, mai mari sau mai mici, formale sau informale, care construiesc norme şi valori, distribuie poziţii şi exercită influenţe. Conform caracteristicilor descrise de Adrian Neculau, “grupul:

- joacă un rol crucial în evoluţia persoanei, constituie cel mai important mijloc de socializare şi integrare socială, contribuie decisiv la transmiterea valorilor unei societăţi;

- oferă individului securitate, dar şi mijloace de afirmare;

- răspunde nevoilor asociative şi de apartenenţă ale fiinţei umane.

În fine, prin dimensiunea sa interactivă, grupul se prezintă ca un mediu şi mijloc de învăţare a unor roluri sociale, formează competenţe de evaluare a altora şi poate contribui la dezvoltarea conştiinţei de sine a membrilor săi.”

Grupul este o organizare socială complexă, în cadrul căruia comunicarea joacă un rol vital.

De-alungul timpului comunicarea a fost studiată de foarte mulţi oameni de ştiinţă, din domenii diferite, conexe sau nu, fiecare dintre ei încercând o definiţie a acestui proces, atât de simplu în aparenţă. Comunicarea, în accepţiunea lui Ion-Ovidiu Pânişoară poate căpăta astfel „accentele unor definiţii lingvistice, psihologice şi psihosociale, filosofice, matematice, pedagogice, etc. fiecare dintre domeniile cunoaşterii - după cum spune şi Jean Lohisse – având „definiţia sau definiţiile proprii care accentuează, după caz, schimbul, contactul, transferul, transportul, energia, informaţia ”

Comunicarea este „o arie de studii interdisciplinare. Această părere ar trebuie să afirme că tot ceea ce psihologii şi sociologii au de spus despre comportamentele umane de comunicare are prea puţin de-a face cu ce afirmă criticii literari legat de acest subiect”(John Fiske). În opinia lui J. Fiske există două mari orientări (şcoli) în studiul comunicării: prima dintre acestea vede comunicarea ca pe un proces de transmitere de mesaje, şi este preocupată în principal de modul în care emiţătorul şi receptorul codifică şi descifrează mesajele, de felul în care sunt utilizate canalele şi mijloacele de transmitere a informaţiilor. Dacă efectul este diferit sau mai scăzut decât cel scontat, această şcoală tinde să vorbească despre insuccesul comunicării, analizând fazele procesului pentru a afla unde a intervenit eşecul.

Cea de a doua orientare înţelege comunicarea ca producţie şi schimb de semnificaţii, punând accentul pe modul în care mesajele, informaţiile sau textele interacţionează cu oamenii şi rolul lor în cultura noastră. Pentru această şcoală nu există eşecuri în comunicare, neînţelegerile fiind rezultatul diferenţelor culturale dintre emiţător şi receptor.

Pentru tema propusă în referatul de faţă, voi recurge la una dintre cele mai clare definiţii conform căreia comunicarea este procesul de transmitere şi receptare a unor mesaje conţinând informaţie inteligibilă, între un emiţător şi un receptor.

Modelul fundamental al comunicării, propus în 1949 de Shannon şi Weawer, se poate ilustra cu ajutorul schemei următoare:

Transpus în cuvinte, modelul cât se poate de simplu şi linear, ne arată cum sursa transmite un mesaj, prin intermediul canalelor transmiţătorului, mesajul fiind recepţionat la destinaţie.

Autorii identifică trei nivele ale problemei în studiul comunicării:

A. Probleme tehnice: Cu câtă acurateţe pot fi transmise simbolurile comunicării?

B. Probleme semantice: Cât de precis poartă simbolurile transmise sensurile dorite?

C. Problema eficienţei: Cât de eficient va influenţa conduita (în sensul dorit) înţelesul recepţionat?

Problemele tehnice sunt cel mai simplu de înţeles, în consecinţă şi de rezolvat.

Problema semantică e şi ea relativ uşor de identificat, însă mult mai greu de gestionat, şi poate pleca spre exemplu: de la înţelesul cuvintelor, până la semnificaţia pe care o are o ştire de la televiziunea americană pentru un rus. Shannon şi Weaver consideră că înţelesul este conţinut în mesaj, astfel după părerea lor, dacă îmbunătăţim codificarea va creşte acurateţea semantică. O omisiune majoră în modelul conceput, constă în ignorarea completă a factorilor culturali care intervin pe tot parcursul procesului de comunicare.

Problemele de eficienţă ar putea proveni din faptul că, la prima vedere Shannon şi Weaver par să vadă comunicarea ca pe o manipulare sau propagandă: X comunică eficient cu Y atunci când Y răspunde în modul dorit de X. Ca răspuns la această critică cei doi au pretins că reacţia estetică sau emoţională la o operă de artă reprezintă un efect al comunicării. Ei mai afirmă şi că modelul lor, deşi a fost iniţial destinat nivelului A, funcţionează şi pentru celelalte două, chiar dacă nu sunt foarte precise ci mai degrabă inter-relaţionate şi interdependente.

Până la urmă ideea studiului comunicării prin prisma fiecăruia dintre cele trei niveluri, reprezintă o modalitate de îmbunătăţire a preciziei şi a eficienţei procesului de comunicare.

În acest context, zgomotul este singurul termen al modelului, al cărui înţeles nu este evident, el fiind adăugat semnalului pe canalul de transmitere-receptare şi nu este intenţionat de către sursă.

Bruiajul sau zgomotul poate consta de exemplu într-o distorsionare a sunetului, în pârâitul pe cablul telefonic, aşa-zişii “purici” de pe ecranele de televizor, microfonia semnalului radio, etc.

La nivelul A, cel al problemelor tehnice, zgmotul, sau mai bine spus, eliminarea lui este principala preocupare a lui Shannon şi Weaver.

În contextul comunicării însă, termenul de “bruiaj” (sau zgomot) poate fi extins pentru a simboliza semnale recepţionate care nu au fost transmise de către sursă, sau orice altceva care face mai greu de descifrat mesajul primit. (Exemplul plastic, dat de J.Fiske: “Astfel, un scaun inconfortabil în timpul lecturii poate fi o sursă de <zgomot> – pentru că nu recepţionăm mesajele numai prin intermediul ochilor şi al urechilor”. De asemenea, gândurile noastre, în timpul unei prelegeri monotone, pot deveni o sursă de zgomot.

Shannon şi Weaver au admis că acel concept de zgomot trebuie extins şi la nivelul B, pentru a putea preveni eventualele probleme de înţelegere, dar ei au diferenţiat zgomotul mecanic al nivelului A, de cel semantic de la nivelul B, sugerând necesitatea inserării unui aşa-zis receptor semantic între receptorul mecanic şi destinaţie. “Zgomotul semantic” reprezintă orice distorsiune a înţelesului informaţiei, care intervine pe parcursul procesului de comunicare şi nu este intenţionat de către emiţător, dar afectează receptarea mesajului la destinaţie. Zgomotul, induce mereu confuzie, indiferent că apare pe canalul de comunicare, la audienţă, sau chiar în mesaj, el limitând astfel cantitatea de informaţie care poate fi transmisă într-o anume situaţie şi la un moment dat.

Informaţia denotă cantitatea brută de originalitate a comunicării. Ea variază invers proporţional cu redundanţa. Conceptul de “redundanţă” este strâns legat de cel de “informaţie”. Conform dicţionarului termenul “redundanţa” are mai multe sensuri:

1.surplus de informaţie menit să asigure exactitatea transmiterii unui mesaj;

2.excedent de semnale pentru transmiterea fidelă a unei cantităţi de informaţie;

3.defect stilistic constând în abundenţa inutilă de cuvinte,expresii,imagini în formularea unei idei;

4.introducere de dispozitive suplimenatre faţă de cel de bază, care să asigure funcţionarea unui sistem în cazul când primul sau altul dintre dispozitivele cu aceeaşi funcţiune a ieşit întâmplător din uz.