Psihopatiile

Psihopatiile sunt tulburari, care se rasfrang mai mult in constiinta decat in conduita ei, astfel, bolnavul are credinta ca el le poate ascunde semenilor. Ele sunt o suferinta interioara, ce nu rabufneste in conduita sociala. Fie sunt la mijlocul dintre sanatate si boala si pot afecta atat balanta emotiva cat si pe cea conativa, precum si pe aceea dintre constiinta si conduita. Ele pot apoi privi mai mult sexul sau Eul. Ele ocazioneaza tulburarile erotice, cum sunt onania prea frecventa si prelungita dupa 14–16 ani, inclinatiile si conditionarile perverse etc. Apoi, atitudinea narcisica a Eului, amorul propriu exagerat etc. Ele pot fi, de asemenea, dezvoltari exagerate sau anormale ale fricii sau maniei, dand anxiosii, fricosii, masochistii sau agresivii, bataiosii, turbulentii etc. Si, in sfarsit, ele pot afecta suprematia exagerata sau defectuoasa a valorilor sociale, care ne daufilistinii, avarii, ipocritii etc.

Kurt Schneider, care s-a ocupat mult de aceste tulburari, defineste psihopatul ca o personalitate anormala, care sau sufera singur sau face pe altii sa sufere.

Ghiliarovschi defineste psihopatia ca o dezvoltare patologica a personalitatii, sub influenta nefavorabila a factorilor externi, pe terenul unor particularitati innascute. Este vorba de o personalitate disarmonica, cu manifestarea exagerata a unor anumite inclinatii. Popov ca si alti autori defineste psihopatia ca o patologie a caracterului.

Suchareva sustine ca psihopatia se manifesta in trei tipuri patogenice sau forme de tulburare a dezvoltarii si anume: intarziere de dezvoltare (infantilica), dezvoltarea alterata (inegala) si dezvoltarea lezionala.

Deosebind aceste trei tipuri patogenice, se poate conchide ca unele psihopatii au ca etiologie diferite leziuni provocate de variate starii toxicesau infectioase ale mamei in timpul nasterii, de unde infectii ale nou-nascutului, de treumatisme craniocerebrale, obstetricale sau din prima copilarie. Toate acestea se incadreaza in dezvoltarea lezionala. Bineinteles, mai intervin elemente de ereditare, ca si influente nocive ale factorilor din mediul extern, inclusiv defectele de educatie.

Dupa zeci de ani de dezbateri, specialistii au ajuns la concluzia ca, mai degraba decat sa fie rezultatul exclusiv al naturii sau al educatiei, cele mai multe manifestari psihopate sunt rezultatul interactiunii celor doua. si totusi, sustin cercetatorii, una dintre acestea poate predomina, astfel ca studiul publicat in editia din luna iunie a prestigiosului “Journal of Child Psycology and Psychiatry”, sugereaza ca in cazul psihopatilor componenta genetica a manifestarilor lor este intr-adevar cea mai importanta. Obiectul cercetarii au fost mai multe perechi de gemeni, acestia facand parte din obiectul unui studiu pe termen lung, numit Studiul Privind Dezvoltarea Timpurie a Gemenilor, in cadrul caruia au fost urmarite mai multe mii de perechi de gemeni, incepand cu anul nasterii lor, in anumite cazuri 1994, in altele, 1995. Multe din perechile de gemeni examinate au dovedit de-a lungul dezvoltarii atat o tendintã spre un comportament defectuos (tendinta denumita in argoul psihiatric “dezordine comportamentala”), cat si anumite trasaturi de “impietrire emotionala., cum ar fi absenta sentimentului de vinovatie dupa ce subiectul a fãcut ceva rau. La adulti, aceasta absenta a emoþiilor este de obicei un semn al comportamentului psihopat, iar subiecþii carora li se semnaleaza aceasta anomalie comportamentala in copilãrie si-o pastreaza de obicei si la o varsta adulta. Asa cum este bine stiut, gemenii pot fi de doua feluri: bivitelini, atunci cand jumatate din gene sunt comune, si univitelini, cand toate genele sunt la fel. Acest lucru inseamna ca trasaturile de comportament cu o larga componenta genetica au o probabilitate mai mare de a fi impartite intre gemeni univitelini decat intre cei bivitelini. Invers, trasaturile de comportament cu o mai mare componenta educationala vor fi impartite in aceeasi masura de gemenii uni si bivitelini. Patru cincimi din diferenta in comportament dintre populatia nediferentiata comportamental si copiii psihopati pareau sa fie datorate genelor. Cele spuse anterior pot fi sursa unor constatari deosebit de interesante. Daca la nivel practic se sugereaza ca un comportament “rau” trebuie abordat diferit la diversi copii, si cu atat mai greu de temperat daca este asociat manifestarii psihopate, la nivel teoretic, cele spuse anterior ne fac sa ne intrebam care este sursa psihopatiei. Or, cu toate ca genele responsabile pentru comportamentul psihopat nu au fost inca identificate, studiul releva ca aceste gene sint mult prea prezente pentru a fi acolo din intamplare, cu alte cuvinte, aceste gene raman in ADN-ul populatiei deoarece, prin intermediul selectiei naturale, comportamentul psihopat poate oferi un avantaj selectiv. In aceste conditii, s-ar putea ajunge la concluzia ca, departe de a reprezenta un comportament aberant, manifestarile psihopate sa fie tulburator de “normale”.