Orientarea cognitiv - comportamentală în psihoterapie

Termenul de terapie cognitiv-comportamentală (Cognitive-Behavioral Therapy, C.B.T.) a apărut în anii ’60-’70, acesta avându-şi originile atât în domeniul psihologiei cognitive, care pune accent pe rolul ideilor asupra comportamentului, cât şi în cel al psihologiei comportamentale, cu orientarea sa riguros centrată pe obţinerea unor performanţe.

Stanley Rachman (1999) subliniază că psihoterapia cognitiv-comportamentală (T.C.C) a apărut simultan şi a evoluat concomitent în Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, între anii 1950-1970. Prima etapă a reprezentat-- apariţia terapiei comportamentale, a doua, apariţia terapiei cognitive în jurul anilor `60 în S.U.A., în timp ce a treia etapă - reprezintă contopirea celor două sisteme psihoterapeutice într-unul singur.

D.Meichenbaum (1992) este de părere că apariţia terapiei cognitiv-comportamentale a fost favorizată de următorul context:

- Dezamăgirea din ce în ce mai mare referitoare la bazele teoretice şi empirice ale abordării terapeutice strict comportamentale şi sesizarea limitelor acesteie.

- Reprezentanţii teoriei învăţării sociale (A.Bandura, Kanfer şi Phillips, Mischel, Rotter) au videnţiat rolul mediator al proceselor cognitive, atitudinilor şi valorilor, acordându-le un loc central în înţelegerea şi tratarea problemelor comportamentale.

- Terapia cognitiv-comportamentală s-a dezvoltat în mijlocul unei „revoluţii cognitive”, conform expresiei lui Dember (1974) sau, mai bine zis, este - parte integrantă a unei „evoluţii cognitive”. Activitatea unor psihologi cognitivişti a oferit cadrul teoretic al dezvoltărilor ulterioare ale psihoterapiei cognitiv-comportamentale. Actualmente, procedeele cognitive sunt îmbinate cu cele de tip comportamental, astfel încât devine dificilă separarea psihoterapiei comportamentală de cea cognitivă.

În acestă perspectivă, comportamentul este reciproc determinat de gândurile, sentimentele, procesele fiziologice şi consecinţele acestora asupra pacientului (A.Bandura, 1978).

În prezent, terapia cognitiv-comportamentală este foarte bine reprezentată atât în Europa de vest, cât şi în Statele Unite ale Americii, acesta fiind considerată de majoritatea autorilor dată fiind complexitatea ei, drept cea mai eficientă formă de psihoterapie.

II. Principii generale

La ora actuală există - multitudine de demersuri cognitiv-comportamentaliste care au în comun mai ales 2 aspecte:convingerea conform căreia procesele cognitive influenţează atât motivaţia, cât şi comportamentul şi utilizarea tehnicilor de modificare a comportamentului într-- manieră pragmatică.

Terapiile cognitiv-comportamentale utilizează tehnici de modificare comportamentală, dar, de asemenea, încorporează proceduri destinate schimbării ideilor iraţionale (dezadaptative). Terapeutul care foloseşte un astfel de demers îşi propune să ajute persoana să-şi controleze reacţiile emoţionale perturbate (precum anxietatea, depresia), învăţând-- căi mai eficiente de interpretare şi de gândire asupra propriei experienţe.

Terapia cognitiv-comportamentală pune un accent deosebit pe rolul factorilor cognitivi în înţelegerea şi modificarea comportamentului subiecţilor. Aceşti factori, cum ar fi, de pildă, vorbirea interioară, sunt consideraţi mediatori ai schimbărilor în plan comportamental.

Obiectivul principal al terapiei cognitiv-comportamentale îl reprezintă: învăţarea de noi modele de comportament şi a noi deprinderi de a face faţă situaţiei, altfel spus construirea pattern-urilor (abilităţilor) de rezolvare de probleme. Problema apare ca - “stare iniţială indezirabilă , - stare finală dezirabilă şi - barieră între starea iniţială si cea finală”.

Conform autorilor cognitiv-comportamentalişti, emoţiile nu trebuie ignorate, deoarece acestea ne ajută să înţelegem structurile cognitive ale pacienţilor. Aşa cum pentru Freud visele sunt „calea regală de acces la inconştient”, emoţiile reprezintă pentru psihoterapia cognitiv-comportamentală „calea regală de acces la schemele personale ale pacienţilor”.

Acest tip de terapie poate trata următoarele afecţiuni: depresia majoră, tulburarea bipolară, tulburarea de anxietate, atacul de panică, fobiile, tulburarea obsesiv, convulsivă, tulburările alimentare, schizofrenia, tulburarea de personalitate Borderline, abuzul de substanţă.

Punând accent deosebit pe tehnicile de restructurare atitudinală, psihoterapia cognitiv-comportamentală conţine elemente comune cu psihoterapia raţional-emotivă a lui Albert Ellis , multe din metodele utilizate fiind foarte asemănătoare.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală se poate utiliza atât în psihoterapia individuală, cât şi în cea de grup. Adesea, se recurge şi la indicatori obiectivi pentru a valida eficienţa demersului terapeutic.

Pentru ca psihoterapia să reuşeacă este absolut necesară formularea precisă a obiectivelor- împreună cu pacientul-, pe baza unor informaţii detaliate în legătură cu factorii care contribuie la menţinerea problemei simptom.

Principiul de bază al terapiei cognitiv-comportamentale este acela că felul în care un individ se comportă este deteriminat de situaţiile imediate şi de felul în care subiectul le interpretează. Astfel, gândurile şi atitudinile subiectului, şi nu doar evenimentele exterioare, influenţează stările afective ale persoanei. De pildă, un depresiv îşi spune „totul e lipsit de sens”, iar un anxios se gândeşte frecvent „ce va fi dacă ?”

Spre deosebire de abordarea terapeutică raţionalistă a lui Neimezer (1985)şi Mahonez, psihoterapia cognitiv-comportamentală are - orientare fenomenologică. Viziunea pacientului asupra lumii este explorată de către terapeut prin intermediul unor procedutri nondirective. Intenţia terapeutului este de a vedea lumea cu ochii pacientului, mai curând decât a contesta, confrunta sau interpreta gândurile acestuia.

Spre deosebire de relaţia terapeutică dezvoltată de celelalte terapii, unde predomină caracterul non-directiv al acesteia, în cazul terapiilor cognitiv-comportamentale, relaţia este directivă; de fapt, mai potrivit ar fi termenul de „relaţie de ghidare”, deoarece terapeutul ajută pacientul să ia anumite decizii, nu ia decizii în locul lui.