Memoria

1. Definirea şi caracterizarea generală a memoriei

Memoria reprezintă procesul psihic cognitiv superior ce constă în întiparirea, păstrarea şi reactualizarea selectivă a informaţiilor. Memoria este cel mai studiat şi implicit cel mai cunoscut proces psihic, aspecte datorate în primul rând importanţei acesteia în cadrul sistemului cognitiv şi respectiv existenţei unei metodologii adecvate şi relativ simple de cercetare a sistemelor menzice, ce permit efectuarea unor studii riguroase.

Caracteristici:

• Memoria nu este o capacitate exclusiv umană, nu este apanajul strict al omului. Dimpotrivă, întâlnim forme ale memoriei şi în rândul animalelor: câinele care îşi recunoaşte stăpânul, îşi aminteşte locurile familiare, reţine comenzi verbale, elefanţii, care, în perioadele de secetă găsesc locurile cu apă deşi nu le-au frecventat demult şi porumbeii voiajori care regăsesc drumul spre casă din cele mai îndepărtate colţuri sund doar câteva dintre exemplele disponibile. Un alt exemplu de memorie infraumană îl regăsim în domeniul inteligenţei artificiale (mediile de stocare utilizare de computere). Din punct de vedere calitativ, spre deosebire de memoria umană, memoria calculatoarelor are o exactitate mult mai mare, nefiind supusă uitării (un fisier salvat într-un calculator nu se deteriorează în timp, ci rămâne acolo în aceiaşi formă până la o nouă intervenţie sau eventual până la deteriorarea calculatorului), însă o flexibilitate mult mai redusă. Sub raport cantitativ, memoria artificială are întotdeauna un volum limitat, în timp limitele memoriei umane sunt necunoscute.

• Memoria este o capacitate psihică absolut necesară întrucât ea face legatura dintre trecut, prezent şi viitor. Fără a avea disponibile informaţiile din trecut, nu ne-am descurca în prezent; ar fi necesar să redescoperim de fiecare dată cine sunt persoanele care ne înconjoară, cum se numesc şi la ce servesc lucrurile din jurul nostru, care este drumul spre casă etc. Un exemplu elocvent îl reprezintă cazurile de amnezie, tulburare a memoriei în care informaţiile stocate nu mai pot fi reactualizate. Amnezia îmbracă mai multe forme: imaginându-ne o axă a timpului, putem distinge între amnezia retrogradă (amnezie de reactualizare), în care individul nu-şi mai poate aminti informaţiile din trecut, dar are în schimb capacitatea de a întipări informaţii noi şi respectiv amnezia anterogradă (amnezie de fixare), în care informaţiile anterioare sunt neafectate, însă individul nu mai poate întipări noi date. În fine, într-o formă extremă putem întâlni amnezie antero-retrogradă, dar de cele mai multe ori cazuistica întâlnită în practică prezintă aşa-zisa amnezie de sector. Literatura de specialitate asupra patologiei memoriei atestă dificultăţile cu care se confruntă persoanele afectate de diferitele forme de amnezie: incapacitatea de a-şi aminti numele propriu, a profesiei pe care o are ori a adresei de domiciliu (în cazul amneziei de reactualizare), respectiv necesitatea de a rememora fiecare informaţie survenită după momentul instalării amneziei (în cazul formei anterograde). Un aspect interesant este faptul că nu sunt afectate deprinderile subiectului şi nici limbajul.

• Memoria se află în stransă interacţiune şi interdependenţă cu toate celelalte procese şi activităţi psihice. Un exemplu elocvent este raportul dintre memorie şi imaginaţie, două procese cognitive conceptualizate adeseori ca fiind opuse, întrucât prima răspunde de accesarea informaţiilor din trecut, iar secunda este orientată spre viitor. Cu toate acestea, între cele două procese există legături funcţionale foarte strânse, în realitate neputând funcţiona una în absenţa celeilalte. Iată câteva argumente:

- cu cât ai mai multe inforamaţii în memorie, cu atât combinatorica imaginativă dispune de un arsenal mai bogat, întrucât orice demers al imaginatiei are la bază informaţia stocată în memorie;

- output-urile imaginaţiei (idei, planuri, produse, inovaţii etc), sunt la rândul lor stocate tot în memorie.

• Caracterul activ şi dinamic al memoriei se referă la faptul că, în cadrul memorie, asistăm la o serie de modificări atât la nivelul informaţiilor memorate, cât şi la nivelul subiectului care memorează. Memoria nu este o simplă înmaganizare de informaţii, un simplu mediu sau locaţie de conservare, căci informaţiile stocate sunt supuse unor transformări, unui proces dinamic. De exemplu, chiar dacă amintirile legate de un eveniment recent sunt foarte vii şi exacte, în timp o parte din elementele acesteia se vor deteriora: astfel, nu ne mai amintim cu precizie toate detaliile, apar confuzii în cronologia evenimentelor care tind să devină schematice, treptat păstrându-se doar ideea de bază. Sunt relativ frecvente şi cazurile în care caracterul activ şi dinamic al memoriei nu rezidă în degradarea amprentei mnezice, ci dimpotrivă în suplimentarea acesteia, în completarea ei cu informaţii externe, fără nici o legatură cu evenimentul întipărit iniţial. Vorbim aici despre aşa-zisele amintiri false / distorsionate, situaţii în care se relatează un eveniment fără ca acesta să aibă un corespondent în realitate, subiectul fiind pe deplin convins de adevărul celor susţinute. Fenomenul are implicaţii practice importante în domeniul Psihologiei judiciare, atunci când o persoană este chemată să depună mătrurie în faţa unei instanţe judecătoreşti. Aşadar, spre deoesbire de memoria calculatoarelor, în care o informaţie o dată salvată (întipărită) într-o anumită formă rămâne în acelaşi format (până la o eventuală intervenţie ulterioară), memoria umană este supusă unor transformări continue.