Termenul de inteligenta provine de la latinescul intelligere, care inseamna a relationa, a organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relatii intre relatii. Chiar terminologia sugereaza ca inteligenta depaseste gandirea care se limiteaza la stabilirea relatiilor dintre insusirile esentiale ale obiectelor si fenomenelor si nu a relatiilor intre relatii. (Pozitiile fata de inteligenta au oscilat de la acceptarea si sublinierea ei in cunoastere, pana la diminuarea semnificatiei ei sau chiar pana la eliminarea ei din existenta umana.
Daca pentru gandirea occidentala inteligenta aparea a fi atributul esential, fundamental care face din om ceea ce el este, pentru gandirea orientala era redusa la minimum. In aceeasi epoca cu Socrate si Platon care considerau ca inteligenta ii permite omului sa inteleaga ordinea lumii si de a se conduce pe sine insusi, Boudha milita pentru eliberarea omului de inteligenta pentru a ajunge la cea mai inalta forma de fericire.
Montaigne inteligenta forma imagini eronate despre Dumnezeu, lume si oameni, de aceea ea trebuie sa se centreze pe sine insasi. (Impartite sunt si opiniile cu privire la relatiile dintre inteligenta si alte functii psihice.
Kant o vede in uniune cu sensibilitatea, numai din aceasta intrepatrundere totala si absoluta izvorand cunoasterea Sensualistul Condillac, pentru care toate cunostintele vin prin simturi, nu uita sa adauge insa ca inteligenta apare ca un distilator, ca un mecanism ce permite rafinarea materialului brut furnizat de simturi.
Pascal, dimpotriva, considera ca inteligenta este inhibata de afectivitatea debordanta. Shopenhauer vedea inteligenta ca fiind subordonata vointei, singurul element primar si fundamental. Dominarea inteligentei de catre vointa este incontestabila, inteligenta fiind absolut secundara, conditionata. Toate aceste pozitii contradictorii s-au repercutat asupra definirii inteligentei si asupra stabilirii componentelor si functiilor ei.
Se pare ca definitia cea mai apropiata de intelegerea moderna a inteligentei a fost data de Descartes. Filosoful francez definea inteligenta ca fiind mijlocul de a achizitiona o stiinta perfecta privitoare la o infinitate de lucruri. Gasim in aceasta definitie intuirea celor doua pozitii actuale ale notiunii de inteligenta: ca sistem complex de operatii; ca aptitudim generala.
Cand vorbim despre inteligenta ca sistem complex de operatii care conditioneaza modul general de abordare si solutionare a celor mai diverse sarcini si situatii problematice, avem in vedere operatii si abilitati, cum ar fi: adaptare la situatii noi, generalizarea si deductia, corelarea si integrarea intr-un tot unitar a partilor relativ disparate, anticiparea deznodamantului consecintelor, compararea rapida a variantelor actionale si retinera celei optime, rezolvarea usoara si corecta a unor probleme cu grad crescande de dificultate.
Toate aceste operatii si abilitati releva cel putin trei caracteristici ...
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
