Incertitudinea

Realitatea social-umana este rezultatul activitatii umane, fiind deci fundata pe decizii. De modul in care oamenii iau decizii, de procesele rationale care stau la baza acestora depind intr-o masura semnificativa multe dintre particularitatile fenomenelor sociale si umane. Filosofia clasica a oferit un model de rationalitate fundat pe presupozitia certitudinii. Omul isi formuleaza, mai intai, in mod clar problema de rezolvat, identifica solutiile posibile, le analizeaza luand in considerare toate semnificatiile acestora si alege in final solutia cea mai buna. Acest model clasic de rationalitate este, in el insusi, mai presus de orice critica. O singura rezerva se poate formula in legatura cu el, care este insa cruciala. Un asemenea model este adecvat pentru descrierea comportamentului uman in conditii de completitudine a cunostintelor. Situatiile reale de decizie, in marea lor majoritate, nu satisfac insa aceasta conditie. Decidentilor le lipsesc mereu unele dintre cunostintele relevante pentru luarea deciziilor. Presupozitia tacita pe care modelul clasic al rationalitatii o facea este ca si in aceasta situatie modelul rationalitatii certe se aplica, dar incomplet, imperfect. In consecinta, comportamentul uman, individual si colectiv, ar trebui sa fie comportamentul unui asemenea decident rational. In realitate insa el se dovedeste a fi semnificativ diferit de asteptarile care decurg din acest model al rationalitatii.

Mult timp s-a crezut ca se stie destul de bine cum formuleaza oamenii problemele existentei lor si cum le gasesc solutii. Procesul de decizie parea a fi, dupa intemeierea inca acum 2500 ani a logicii, destul de clar in structura sa. In ultimile decenii aceasta claritate s-a dovedit a fi superficiala. Devenim tot mai mult constienti ca imaginea noastra despre ceea ce inseamna comportament rational reprezinta mai mult o iluzie decat o descriere adecvata a acestuia. Modificarea acestei imagini provine in primul rand din includerea in modelul deciziei rationale a conceptului de incertitudine.

In teoria actuala a deciziei exista o indistinctie cronica intre perspectiva normativa si cea descriptiva. Abordarea normativa incearca sa formuleze strategii, reguli, norme pentru o decizie ,,rationala", corecta. Din punct de vedere practic, o asemenea abordare este de prim interes. Datorita rolului deciziilor in viata umana, intrebarea cea mai importanta este nu ,,cum se iau in mod real deciziile", ci ,,cum ar trebui procedat pentru a se ajunge la decizii cat mai bune". Abordarea descriptiva are ca obiectiv elaborarea unui model al functionarii reale a rationalitatii, indiferent de faptul daca acesta este de natura a asigura sau nu elaborarea deciziilor celor mai bune. Daca pentru actiune perspectiva normativa este vitala, pentru stiintele social-umane, care incearca sa descrie si sa explice comportamentul real, perspectiva descriptiva este cruciala. Presupozitia tacita care sta la baza acestei indistinctii este ca ambele perspective se fundeaza pe acelasi model de rationalitate. Din acest motiv, modelele normative sunt de regula considerate a fi totodata si descriptive, fiind utilizate in explicarea si predictia comportamentului decizional real. In fapt, o asemenea presupozitie nu este corecta.

Cunostintele acumulate in prezent tind sa indice faptul ca exista mai multe moduri distincte de rationalitate, in functie de conditiile in care procesele rationale au loc. In mod special, cantitatea si calitatea cunostintelor disponibile impun modalitati sensibil diferite de a fi rational. Este necesar de aceea sa definim de la inceput ce se intelege printr-un proces de decizie rational. In mod curent se considera ca un proces decizional este rational daca, utilizand o analiza logica a cunostintelor relevante, ajunge la selectarea deciziei celei mai bune. Dupa cum se va vedea insa, o asemenea definitie, care la prima vedere este inatacabila, cuprinde imprecizii fundamentale.