Efectul Lucifer - cum cad îngerii din rai

1. Rolul obedienţei

„Puterea corupe, puterea absolută corupe în mod absolut.

Oamenii mari sunt aproape întotdeauna oameni răi.”

(Lord Acton)

Obedienţa este o formă de influenţă socială în care comportamentul unui individ suferă anumite modificări determinate de un ordin venit din partea unei surse înzestrate cu autoritate legitimă. În cadrul acestei problematici, este necesar să fie făcută o diferenţă între obedienţă şi conformism, o altă formă de influenţă socială:

- În primul rând, obedienţa presupune o structură ierarhică, pe când conformismul presupune o presiune exercitată de persoane cu statut egal;

- În al doilea rând, obedienţa se realizează printr-un comportament impus, cerut de autoritate. În conformism există imitaţie;

- În al treilea rând, obedienţa este explicită;

- Şi, în ultimul rând, sursa obedienţei poate fi uşor recunoscută; în schimb, în conformism, indivizii nu sunt conştienţi de influenţa exercitată asupra lor de diferitele grupuri de apartenenţă

În literatura română de specialitate, obedienţa a fost definită drept „procesul de acceptare a influenţei din partea persoanelor cu status social superior sau cu autoritate legitimă” Obedienţa poate fi benefică, în momentul în care facilitează actul educativ, atunci când face posibile actele de caritate sau când influenţează funcţionarea eficientă a organizaţiilor.

Experimentul Milgram, aplicat în 1961, a avut un impact imens asupra comunităţii ştiinţifice, dorind să arate cum este posibil ca un individ stabil mental, normal din punct de vedere psihic, fizic şi social, să aibă un comportament care să degenereze până la punctul în care să comită fapte violente şi antisociale. Acest experiment a dus la apariţia teoriilor viitoare despre obedienţa distructivă.

Astfel, Milgram a realizat un test pe un anumit număr de subiecţi voluntari, sănătoşi şi stabili mental. Subiecţilor li s-a spus că participă la dezvoltarea unui nou sistem de învăţare prin pedeapsă; astfel, trebuiau să administreze şocuri electrice unui alt participant atunci când acesta răspundea incorect la întrebări. La fiecare răspuns incorect, subiecţii trebuiau să crească voltajul. Aceştia nu ştiau că şocurile electrice sunt false şi că elevii erau, de fapt, actori profesionişti.

Testele au dezvăluit că, deşi actorii acuzau strigăte de durere, participanţii continuau să crească voltajul şocurilor, ştiind că pot provoca suferinţă celui care răspundea incorect la întrebări. Două treimi dintre participanţi şi-au abandonat principiile şi valorile, supunându-se experimentatorilor şi au ajuns să aplice chiar şi maximul de 450 de volţi.

În acest mod apare starea agentică la indivizi, adică o schimbare în percepţia de sine a subiectului. Acesta nu se mai consideră responsabil pentru actele lui, transferând întreaga responsabilitate autorităţii de la care primeşte ordinele. Atribuirea de responsabilitate autorităţii este esenţială pentru trecerea de la starea de autonomie la starea agentică. Acesta a fost şi cazul experimentului lui Milgram din 1961, în care subiecţii nu se considerau responsabili pentru provocarea suferinţei actorului implicat în cercetare, şi toată vina era aruncată asupra autorităţii, în cazul de faţă, asupra experimentatorul.

Milgram distinge astfel două moduri de funcţionare a fiinţei umane:

- modul independent, în care individul adoptă comportamente în vederea satisfacerii nevoilor proprii;

- modul sistematic, în care el devine o componentă a unei structuri organizaţionale şi a unui context situaţional.

Concluzia lui Milgram a fost că cei ce se dovedesc în stare să-i tortureze pe cei din jurul lor, la comanda altor persoane sau în numele unei ideologii sau religii (exemplele sunt destul de numeroase de-a lungul istoriei), nu sunt nişte personalităţi patologice, răul în cea mai pură stare a sa ci doar nişte indivizi normali prinşi într-o structură socială specifică şi evoluând în situaţii excepţionale.

Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi

Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice

Relaţii Publice şi Publicitate