Construirea unei Probe de Abilități Cognitive

Rezumat

Pentru construirea probei de aptitudini am ales o abilitate semnificativă pentru o populaţie ţintă - consilier relaţii cu clienţii. Am definit abilitatea şi am construit un număr de itemi care să modeleze comportamente rezolutive reale printr-un test pilot, test pe care l-am aplicat pe un număr de 20 de personae din populaţia ţintă. În continuare am efectuat analiza de item, am refăcut testul de abilităţi eliminând itemii necorespunzători refăcânt totodată calculul consistenţei interne.

1. Alegeţi o abilitate semnificativă pentru o populaţie ţintă pe care doriţi să o analizaţi – Abilitate verbală

Pentru acest proiect, ne-am gândit sa alegem o abilitate semnificativă pentru postul de Consilier Relaţii cu Clienţii. Considerăm că cele mai importante abilităţi pentru acest post sunt cele verbale.

2. Definiţi abilitatea - studiu teoretic :componente – faţete

Abilitatea verbală reprezintă un test de vocabular cu scopul de a măsura abilitatea subiectului de a utiliza cuvinte în comunicarea orală şi scrisă, precum şi în cadrul planificării.

În ceea ce priveşte cercetarea abilităţilor, avem în vedere trei direcţii majore: originea, structura şi manifestările acestora. În literatura de specialitate există două abordari referitoare la natura abilităţilor:

-„dar divin” - susţine ideea de natură divină a acestora;

- teoriile biologizante - susţin ideea că abilităţile sunt înnăscute şi chiar transmise ereditar.

În ceea ce priveşte studierea structurii abilităţilor s-au conturat două direcţii:

- prima direcţie este în mare parte o abordare practică orientată în direcţia construirii de teste;

- a doua direcţie pleacă de la rezultatele obţinute la mai multe teste şi care se bazează pe analiza factorială.

Abilităţile se clasifică în: generale (cele care necesită efort intelectual şi de care depinde succesul a numeroase activităţi) şi speciale (cele implicate în domenii specifice de activitate, precum: arte plastice, muzică, literatură, sport etc.).

Modelul lui Spearman va fi dezvoltat ulterior de către reprezentanţii „şcolii ierarhice” din Anglia, care interpun între factorul „g” şi factorii „s” o serie de trepte intermediare. Astfel, C. Burt introduce factorii de grup şi stabileşte cinci niveluri în cadrul sistemului ierarhic al abilităţilor: procese senzoriale simple, procese perceptive şi motrice, procese asociative, procese relaţionale superioare şi procese generale. Conform acestei concepţii, identificăm următoarele nivele:

- nivelul factorului g,

- nivelul factorilor majori de grup – factorul verbal-educaţional şi factorul spaţial-mecanic,

- nivelul factorilor minori de grup – verbal, numeric, fluenţa la factorul verbal-educaţional şi spaţial mecanic, manual la factorul spaţial-mecanic, precum şi factorii specifici.

Abilităţile verbale ca abilităţi cognitive.

Abilităţile reprezintă „însuşirile psihice şi fizice relativ stabile care-i permit omului să efectueze cu succes anumite forme de activitate .

Când vorbim despre abilităţile cognitive, ne referim cu precădere la „inteligenţă” sau „factorul g”. Termenii de abilităţi mintale şi abilităţi cognitive sunt interschimbabile şi se referă la abilităţi specifice ca memoria, reprezentările spaţiale sau diferite modalităţi de a face raţionamente. Pe de altă parte, inteligenţa se referă la capacitatea intelectuală generală a unei persoane şi este definită ca abilitatea de a învăţa şi a te adapta la mediu.

De-a lungul timpului, au fost elaborate mai multe modele ale abilităţilor cognitive. S-a propus structurarea inteligenţei pe trei nivele: la primul nivel este situat „g”, urmat de şapte abilităţi specifice (inteligenţa fluidă, inteligenţa cristalizată, memoria, percepţia vizuală, percepţia auditivă, reamintirea informaţiilor şi rapiditatea cognitivă); ultimul nivel cuprinde abilităţile conectate cu cele şapte abilităţi de nivel mediu.

Abilităţile cognitive înglobează şi abilităţile verbale. Primul construct în tabelul elaborat de Fleishman prezintă abilităţile verbale, cu următoarele subcomponente: înţelegere verbală (capacitatea de a înţelege informaţii şi idei prezentate oral sau scris); înţelegerea informaţiilor scrise (abilitatea de a citi şi înţelege informaţii şi idei prezentate în scris); exprimarea orală (abilitatea de a comunica verbal informaţii şi idei astfel încât să se facă înţeles de către ceilalţi) şi exprimarea scrisă (aptitudinea de a comunica în scris informaţii şi idei astfel încât să se facă înţeles de către ceilalţi). Fiecare dintre acestea poate atinge un nivel superior şi unul inferior de înţelegere.

Componente ale abilităţilor verbale: vocabular, sintaxă, înţelegerea textelor.

Pentru a facilita operaţionalizarea termenilor, putem ramifica abilităţile verbale astfel: vocabular, sintaxă şi înţelegerea textelor.

a) Vocabularul reprezintă „bogăţia” de cuvinte pe care o persoană o poate exploata în timpul unei conversaţii/text scris, astfel încât să se facă înţeles de cei cărora li se adresează, fără a se repeta şi fără a folosi cuvinte nepotrivite (folosirea sinonimelor, antonimelor etc.). Bineânţeles, vocabularul se dezvoltă prin învăţare, lectură şi educaţie, deci reprezintă un indice al nivelului cultural al posesorului. Pe de altă parte, vocabularul cuprinde arii curriculare specifice anumitor domenii de activitate, astfel încât el trebuie adaptat cerinţelor situaţiei de vorbire/scriere.

b) Sintaxa reprezintă folosirea corectă şi logică a cuvintelor în înlănţuirea propoziţiilor şi a frazelor, în vorbirea sau scrierea curentă. Ea presupune corectitudine gramaticală (acord, declinare, conjugare), dar şi un vocabular coerent şi structurat, în funcţie de contextul vorbirii/scrierii.

c) În ceea ce priveşte înţelegerea textelor, acest nivel al abilităţii verbale include atât vocabularul (citirea cuvintelor şi cunoaşterea sensurilor acestora), cât şi sintaxa, precum şi logica gândirii şi a exprimării, dar şi capacitatea de înţelegere a faptelor şi noţiunilor exprimate. Specializarea şi experienţa într-un anumit domeniu, reprezintă de multe ori succesul pentru a „descifra” un text anume, dar şi pentru a putea transmite altora conţinutul acestuia, într-o manieră personală. Există desigur cazuri când înţelegerea unui text nu mai depinde de pregătirea celui implicat, ci ţine de logica minimă a bunului-simţ.