Capacitățile Cognitive din Timpul Somnului

Visul este un ansamblu de reprezentări în timpul somnului, ce produce un fenomen de halucinaţie şi funcţionează adesea după modalitatea vizuală sau imagistică. Deşi conştiente, aceste reprezentări nu sunt controlate în mod intenţionat. Ele pun adesea în scenă persoana care visează şi constituie o înlănţuire de conţinuturi originale cu aspecte narative. Aceste reprezentări pot să comporte bizarerii şi să fie însoţite de emoţie.

Reprezentarea, în sens strict, este capacitatea de a evoca lucruri (realităţi externe sau interne şi producţii ale imaginarului) prin intermediul unor substitute precum cuvântul sau gestul, dar şi prin imaginea mentală. Această definiţie a reprezentării antrenează o consecinţă legată de nivelul intelectual necesar pentru a visa: nu pot visa, în principiu, decât fiinţele care demonstrează o capacitate de reprezentare, adică utilizează semne gestuale sau lingvistice pentru a evoca lucruri absente.

Atunci când conţinutul visului este exprimat într-o modalitate senzorială, el este în mare parte compus din impresii vizuale, deci din imagini mentale, din care 56% au caracter vizual şi 25% sunt de natură auditivă. Majoritatea celorlalte percepţii sunt impresii corporale diverse, în timp ce mirosul şi gustul nu apar decât în procent de 0,5% .

Foulkes a subliniat caracterul coerent din punct de vedere perceptiv al imaginilor onirice. Într-un conţinut bizar şi destul de absurd cum sunt majoritatea viselor, efectul perceptiv pentru subiect este coerent şi credibil datorită unei bune evocări a formelor şi poziţiilor relative şi impresiilor vizuale fără lacune importante sau deformări. Pe de altă parte, pe măsură ce capacităţile subiectului în domeniul imaginaţiei vizuale cresc, amintirea visurilor este mai frecventă la adult, iar organizarea viselor la copii, mai bună. Astfel, pentru a efectua un vis cu forme variate şi efecte de perspectivă, subiectul trebuie să aibă ceea ce se poate numi „inteligenţă vizuo-spaţială” de un nivel evoluat.

O altă condiţie cognitivă pentru elaborarea unui vis este prezenţa unei rezerve de cunoştinţe şi amintiri care vor servi drept materie primă scenariului oniric. Pentru producerea unui vis este necesară o organizare secvenţială a conţinutului. Cunoaşterea legăturilor de la cauză la efect, a urmărilor obişnuite ale unor evenimente proprii poveştirilor livreşti sau filmate este o condiţie suplimentară a activităţii onirice.

Ultima capacitate cognitivă este posibilitatea de a deveni tu însuţi obiect al descrierii. În gândirea din starea de veghe, această capacitate apare relativ târziu la copil, căci ea impune o „descentrare” faţă de punctul de vedere spontan, care constă în a-i vedea pe ceilalţi şi a comenta lucrurile percepute mai degrabă decât a încerca să te imaginezi pe tine însuţi şi a-ţi comenta propriile activităţi. Reprezentarea de sine în vis nu apare decât după vârsta de 7 ani.

Numeroşi autori, frapaţi de deficienţele cognitive puse în evidenţă de conţinutul viselor, au făcut o paralelă între gândirea onirică şi diverse patologii mentale. Hobson, de exemplu, afirmă că, în ambele cazuri, întâlnim fenomene de amnezie, dezorientare, halucinaţie şi confabulaţie. Cu mai bine de un secol în urmă, Maury considera că somnul constituie o amorţire a spiritului, ca şi a membrelor. El semnala faptul că percepţia, atenţia, memoria, facultăţile de judecată şi voinţa sunt slăbite. Pe de altă parte, alţi autori au subliniat caracterul regresiv al reprezentărilor onirice. Ceea ce surprinde foarte mult este credulitatea subiecţilor în faţa propriilor producţii onirice. Există o lacună importantă în aprecierea critică a ceea ce este perceput în vis, ca şi cum un singur nivel de conştiinţă, cel mai elementar, cel care înregistrează şi decodează prezenţa elementelor, ar fi în joc. Această lacună a fost denumită „unidimensionalitatea spiritului”. Este vorba de un deficit de atenţie care se reduce la un „lanţ” sau un „canal” de gânduri, fără elemente însoţitoare, aşa cum se întâmplă în starea de veghe, prin lanţuri de gânduri alternative. Conţinutul gândului nu este pus în relaţie cu alte conţinuturi de cunoaştere. Acest deficit de reflecţie critică nu este constant, deoarece anumiţi subiecţi devin conştienţi de faptul că visează, iar mulţi alţii manifestă uneori o oarecare surpriză, deşi sunt adormiţi, în faţa unui conţinut al visului.