Psihologia vârstelor

I. PREMISE PSHIHOLOGICE ALE ADAPTARII COPILULUI LA MEDIUL SCOLAR

Adaptarea școlară implică acțiunea de modificare, de ajustare, de transformare a copilului pentru a deveni pregătit pentru școală, capabil de a face față cerințelor instructive-educative și de a fi compatibil în acord cu normele și regulile pretinse în programa școlară pentru dobîndirea cu succes a rolului si statutului de elev.

Esența adaptării școlare constă în ajustarea informativ-formativă a procesului instructiv-educativ, pe de o parte, și a caracteristicilor și trăsăturilor de personalitate ale elevului, pe de altă parte.

Pregătirea copilului pentru școală reprezintă o fază a adaptării atat pentru părinți cat si pentru copii, deoarece pentru copilul de 6/7 ani care intră în școala primară se produce o modificare substantială a modului de viață. Ideea de a începe un nou ciclu de activități, într-un cadru total diferit de cel al grădinței (lipsa cadrului intim și cald oferit de grădiniță), în relații cu alte prezențe umane, creeaza o stare emotională. Însă, în familiile în care copilul a fost sistematic solicitat în jocuri si activități organizate, evnimentul ar trebui să fie întampinat ca unul firesc, care provoacă bucurie.

Stadiul micii şcolarităţi, sau cea de-a treia copilărie ce se desfăşoară între 6/7 - 10/11 ani este unul de achiziţie masivă a experienţei general adaptative pentru viaţă, analizându-se în primul rând din perspectiva adaptării şcolare şi a învăţării, considerate ca procese definitorii în structurarea fiinţei umane.

În ansamblul dezvoltării, vârsta şcolară apare ca o etapă cu relativă stabilitate şi cu posibilităţi de adaptare mai uşor de realizat. Progresele obţinute sunt mai constante şi se manifestă în toate compartimentele dezvoltării psihice şi fizice. Copilul trebuie să se bucure de asistența unui părinte cand el învață și rezolvă teme pentru acasă; părintele menține interesul pentru ce și cum face copilul și îi valorizează munca. Transformările treptate ce se produc în gândirea şi comportamentul şcolarului pun în evidenţă o nouă structură mintală. Gândirea se desprinde de datele percepţiei globale intuitive şi începe să se manifeste o tendinţă de decentrare. Capacitatea de cunoaştere sporeşte şi datorită memoriei, ale cărei posibilităţi cresc rapid, acum conturându-se diferitele tipuri de memorie: vizuală, auditivă, chinestezică. Tot acum se manifestă şi primele aptitudini cu caracter general ce potenţează succesul şcolar. Concomitent se produc schimbări, se formează atitudinea faţă de muncă, ce se relevă prin capacitatea de a duce la bun sfârşit o sarcină începută şi de a obţine un rezultat. Şcolarului îi place acţiunea şi totodată doreşte să aibă succes.

Viaţa socială a şcolarului este şi ea intensă. Acum este „vârsta prieteniei”, a „camaraderiei”. Se face simţită nevoia elevului de a trăi în colectiv, de a participa la activităţi comune. Ţine de grupul clasei care reprezintă “un grup social viu”. Din primul an de şcoală, lucrurile se schimbă major, pentru că cel mic se va integra într-un grup solidar şi anume colectivul clasei din care face parte. Şcolarul de clasa I începe să preţuiască toate calităţile prietenilor şi să le accepte defectele, e gata chiar să renunţe la propriile plăceri pentru a le satisface pe cele ale unui „camarad”, construieşte reguli „de prietenie” pe care le va respecta cu sfinţenie multă vreme.

Odată cu integrarea în colectivitatea şcolară, începe şi familiarizarea cu cerinţele vieţii sociale. Copilul asimilează treptat reguli de conduită individuală şi colectivă, în funcţie de care îşi reglează atitudinile şi relaţiile cu alte persoane. Şcoala creează capacităţi şi strategii de învăţare care contribuie la structurarea identităţii şi a capacităţilor proprii, specifice fiecărui individ.

Primii patru ani de şcoală, chiar dacă au fost pregătiţi prin frecventarea grădiniţei, modifică regimul, tensiunea şi planul de evenimente ce domină în viaţa copilului. Asimilarea continuă de cunoştinţe mereu noi, dar mai ales responsabilitatea faţă de calitatea asimilării lor, situaţia de colaborare şi competiţie, responsabilitatea şi disciplina faţă de muncă, caracterul evident al regulilor implicate în viaţa şcolară creează sentimente sociale şi lărgeşte viaţa interioară a copilului. Procesul de adaptare se intensifică şi se centrează pe atenţia faţă de un nou adult şi nu se mai limitează la părinţi. Acest adult – învăţătorul – începe să joace un rol de prim ordin în viaţa copilului, el fiind reprezentantul marii societăţi, cel ce veghează la exercitarea regulilor societăţii şi scolii, dar şi cel care antrenează energia psihică, modelează activitatea intelectuală a copilului şi organizează viaţa şcolară, impune modele de a gândi şi de a acţiona.

Calitatea cu totul deosebită a relaţiilor cu învăţătoarea se demonstrează prin faptul că rămâne în amintirea tuturor elevilor săi, iar cu o parte din ei, legăturile se menţin şi dincolo de încheierea claselor primare. De aceea se poate spune că pregătirea psihologică a învăţătoarei care să o ajute să stabilească astfel de relaţii cu elevii, trece înaintea celei didactice pentru că ea trebuie să îndeplinească la acest nivel roluri formative cu totul deosebite şi foarte importante pentru toată viaţa şcolară a elevilor.

Ţinând cont de toate aceste aspecte, trebuie precizat faptul că intrarea în şcolaritate reprezintă un prag cu multe şi importante aspecte psihologice, care marchează adaptarea şcolară şi imprimă direcţia generală a întregii perioade pe care individul o va petrece în şcoală. Psihologii compară „şocul şcolarizării” ca importanţă cu cel al naşterii, sau cu cel al pubertăţii.

Un rol important în adaptarea cu succes a copilului în şcoală îl are frecventarea grădiniţei, precum şi modul în care viaţa şcolară este prezentată de adulţi, în speţă de părinţi. Copilul trebuie învăţat că şcoala nu este o modalitate de constrângere, de încetare a jocului, de îngrădire totală a activităţilor libere atât de iubite în grădiniţă, ci dimpotrivă, ea reprezintă o continuare firească a activităţii copilului, care a evoluat şi care acum este capabil să joace jocuri mult mai elaborate decât cele din grădiniţă, să înţeleagă sarcini mai complexe deoarece a crescut, iar posibilităţile sale sunt altele.

Pentru a veni în sprijinul unei adaptări optime a copiilor în şcoală, se apelează la menţinerea unei strânse legături între cele două instituţii atât de asemănătoare si atât de deosebite în acelaşi timp, prin efectuarea de vizite, de colaborări, de schimburi, ce pun preşcolarii în legătură directă atât cu şcolarii, cât mai ales cu învăţătorul, al cărui rol determinant l-am remarcat deja.

Tot în acest scop, programele şcolare pentru clasa I trebuie concepute în aşa fel încât să cuprindă foarte multe activităţi recreative, momente de destindere în cadrul orei clasice, tocmai pentru a evita încărcarea informaţională şi de a feri noii elevi de stres şcolar.

Dacă toate aceste lucruri sunt respectate, se ajunge cu siguranţă la o adaptare şcolară optimă a copilului, ceea ce duce la creşterea siguranţei şi încrederii de sine, deci la succes şcolar. Nevoia de competiţie şi de colaborare vine să sprijine acest succes, copilul dorind să fie remarcat ca fiind printre cei mai buni, transformând aceasta într-un perpetuum mobile interior al motivaţiei sale pentru reuşită. Motivaţia este deosebit de importantă mai ales în mica şcolaritate, când copilul nu este capabil să conştientizeze faptul că a învăţa este un lucru folositor mai ales pentru devenirea ulterioară, el având nevoie de ceva care să-l stimuleze pe moment.

UNIVERSITATEA BUCURESTI – Departament CREDIS

AN I – PEDAGOGIE PRESCOLARA