Personalitatea Elevului - Personalitatea Profesorului

Timp îndelungat conceptul de educaţie a fost pătruns nu de ideea de libertate, ci de necesitate; nu de cerinţele individului, ci doar de cele ale societăţii. Se ştie însă că un spirit liber ar trebui să acţioneze din propriul imbold, pe care-l „alege” din totalitatea ideilor sale. Prin libertate se educă stăpînirea de sine şi activismul, ambele determinate de propria conştiinţă.

Societatea în care trăim înaintează cerinţe deosebite faţă de personalitatea elevului. Pentru a le realiza, este nevoie de un învăţămînt formativ şi, în acest context, curriculumul, conceput ca un parcurs pentru viaţă al educabililor, trebuie să asigure dezvoltarea unei personalităţi deschise, flexibile şi creatoare de valori. Curriculumul are un caracter formativ, importante fiind nu doar conţinuturile în sine, ci şi aspectele formative ale învăţării, materializate în capacităţi şi atitudini, deoarece acestea sînt componentele unei personalităţi viabile, capabile să înfăptuiască schimbări.

Orice personalitate, prin dinamismul de care dispune, tinde să-şi găsească un loc cît mai adecvat în societate şi un echilibru psihologic. Aceasta însă nu se realizează de la sine, ci prin autoorganizare şi activism într-un cîmp axiologic.

Analizînd procesul de formare a orientărilor valorice ale elevului, menţionăm principiul activizării sub cele două aspecte ale lui: intern şi extern.

Activitatea internă este legată de sursele lăuntrice ale autodezvoltării, autoafirmării şi autorealizării. Anume ea contribuie la formarea individualităţii omului, datorită căreia are loc trecerea socialului în individual şi invers. Cea externă este concepută, în acest context, ca afirmare a mecanismelor emoţional-volitive şi este realizată pe calea construcţiei programului de activizare şi afirmare a personalităţii. Activitatea internă şi cea externă constituie un tot întreg, iar armonia dintre ele asigură formarea unei personalităţi axiologice.

Subiectul a fost profund studiat de mulţi savanţi. J.Piaget afirma că omul trăieşte, ia atitudine, activează într-o multitudine de valori, pe care le ierarhizează şi astfel, prin opţiuni ce depăşesc permanent actualul nivel, atribuie un sens existenţei sale. Comenius considera că dacă omul este o fiinţă eminamente culturală, educaţia este definită drept proces de transmitere a culturii, iar pedagogia – ca o ştiinţă a culturii.

Şi în concepţia altor savanţi, de exemplu E. Landau (psihologia creativităţii), G.W. Allport (structura şi dezvoltarea personalităţii), E. Fischhein (arta de a gîndi), A. Alferd (cunoaşterea omului), N. Pîrvu (drumul spre personalitate) ş.a. este dezvoltată ideea că în educaţie totul trebuie să pornească de la elev, de la necesităţile şi aspiraţiile lui, iar în funcţie de aceasta să fie organizat procesul de cunoaştere şi formare. În lucrările acestor savanţi sînt relevate două direcţii majore ale dezvoltării personalităţii în contextul valorilor:lărgirea permanentă a orizontului cultural, prin asimilarea continuă de valori (ştiinţifice, filozofice, etice, estetice, politice, religioase etc.);

participarea activă creatoare a indivizilor la procesele şi fenomenele culturale, prin dezvoltarea capacităţilor inovatoare şi a competenţelor.

Aceste direcţii presupun o interdependenţă, vizînd, în fond, două dimensiuni esenţiale ale personalităţii: cunoaşterea de sine şi creaţia, ambele comportînd o tendinţă de unificare axiologică.

Cunoaşterea de sine este un proces de durată, considerat neîncheiat, pentru că însăşi dezvoltarea este un proces continuu. Afirmarea de sine este manifestarea iniţiativei şi spiritului de independenţă, responsabilitate, autodepăşire şi autonomie, autocontrol şi autoapreciere. Caracterul negativ al acesteia este nonconformismul, rezistenţa la normele de activitate şi disciplină, obstinaţia, aroganţa etc.

Orientarea valorică a personalităţii înseamnă dezvoltarea conştiinţei de sine, afirmarea propriei personalităţi şi integrarea treptată în valorile vieţii. Ca rezultat al interacţiunii cu pedagogii, cu părinţii şi prietenii, copiii cuceresc autonomia şi afirmarea de sine. De aceea prin formarea unor orientări valorice pot fi prevenite şi chiar înlăturate fenomene negative ale „afirmării de sine”, tinerii fiind antrenaţi ca parteneri loiali, ca subiecţi ai educaţiei.

La începutul secolului al XXI-lea, societatea democratică manifestă un interes deosebit pentru cunoaşterea profundă a personalităţii copilului şi îndrumarea acestuia în funcţie de aspiraţiile interioare şi potenţialul lui. Experienţa mondială este elucidată în raporturile anuale despre învăţămînt ale UNESCO, ale Biroului Internaţional al Educaţiei, ale Adunării Generale a ONU, ale altor organizaţii internaţionale şi au ca bază strategică în activitatea sa reprezentanţii multor curente pedagogice.

În ultimul timp, mulţi profesori sînt de părerea că organizează procesul educaţional din perspectivele cerinţelor curriculare, axîndu-l pe elev ca subiect al învăţării. Ei formulează cu precauţie obiectivele operaţionale ale activităţii, utilizînd verbe de acţiune; proiectează lucrul la clasă în perechi şi în grupuri, realizează împreună cu elevii postere; îi ghidează la elaborarea proiectelor, portofoliilor etc. Utilizînd la lecţii sau în afara orelor de curs termeni mai „moderni”, folosind preponderent tehnici cu caracter interactiv, putem susţine cu certitudine că profesorii îşi orientează activitatea spre elev şi aspiraţiile lui interioare? Răspunsul ar fi afirmativ, dar analizînd lucrurile cu atenţie, vom avea rezerve. De ce?

Deseori cadrele didactice „bune” selectează conţinuturile, chiar le prelucrează şi îi conving pe elevi să urmeze aceste „modele eficiente”, preferînd ca educabilii să repete sau reproducă sîrguincios materialul propus, fapt ce determină, în ultimă instanţă, comportamentul şi atitudinile acestora, ceea ce seamănă mult cu activitatea tradiţională din pedagogie, unde accentul se punea pe acţiunile profesorului care formează şi dezvoltă personalitatea elevului.