Metodele de Învățământ

METODELE DE ÎNVĂȚĂMÂNT reprezintă planurile de acțiune concepute pentru transmiterea cunoștințelor și formarea competențelor specifice.

Metodele de învăţământ sunt un element de bază al strategiilor didactice, în strânsă relaţie cu mijloacele de învăţământ şi cu modalităţile de grupare a elevilor. De aceea, opţiunea pentru o anumită strategie didactică condiţionează utilizarea unor metode de învăţământ specifice.

Totodată, metodele de învăţământ fac parte din condiţiile externe ale învăţării, care determină eficienţa acesteia.De aici decurge importanţa alegerii judicioase a metodelor corespunzătoare fiecărei activităţi didactice.

Sistemul metodelor de învăţământ conţine:

- metode tradiţionale, cu un lung istoric în instituţia şcolară şi care pot fi păstrate cu condiţia reconsiderării şi adaptării lor la exigenţele învăţământului modern;

- metode moderne, determinate de progresele înregistrate în ştiinţă şi tehnică, unele dintre acestea de exemplu, se apropie de metodele de cercetare ştiinţifică, punându-l pe elev în situaţia de a dobândi cunoştinţele printr-un efort propriu de investigaţie experimentală; altele valorifică tehnica de vârf (simulatoarele, calculatorul).

În şcoala modernă, dimensiunea de bază în funcţie de care sunt considerate metodele de învăţământ este caracterul lor activ adică măsura în care sunt capabile să declanşeze angajarea elevilor în activitate, concretă sau mentală, să le stimuleze motivaţia, capacităţile cognitive şi creatoare.

Exemple de metode de învăţământ:

PRELEGEREA este o expunere sistematică a informaţiilor, folosită în clasele mari de liceu şi în învăţământul superior. Constă în comunicarea neîntreruptă, sistematică şi coerentă a conţinutului de idei (material informativ) care se încadrează într-o temă prevăzută în programa şcolară. Prelegerea apelează la modalităţile ştiinţifice de prezentare şi interpretare a cunoştinţelor (ipoteze, teorii, argumente logice). Variantele prelegerii sunt:

- Prelegerea magistrală;

- Prelegerea-dezbatere (discuţie);

- Prelegerea cu oponent;

- Prelegerea cu ilustraţii şi aplicaţii.

Prelegerea magistrală este un monolog al profesorului, însoţit de scrisul la tablă. De asemenea, este o expunere tradiţională, riguros ştiinţifică în care vorbeşte numai profesorul. Uzează atât auditoriul, cât şi pe profesor; este conformistă şi predispune la rutină.

Prelegerea-dezbatere constă în parcurgerea unor paşi:

1. se anunţă din timp tema;

2. profesorul face introducerea;

3. urmează discuţii libere (dezbaterea);

4. concluzii formulate de profesor cu privire la calitatea dezbaterii şi la nivelul de pregătire al elevilor.

Aceasta antrenează elevii, determinându-i să se implice şi să se afirme.

În cadrul acestei tehnici, profesorul (lectorul sau conferențiarul) rostește la început o alocuțiune mai lungă (de cca 25-30 min) în cursul căreia înfățișează principalele teze, puncte de vedere, opinii etc, ceea ce creează o bază de dezbateri imediate cu scopul de a problematiza conținutul de idei comunicat, de a adânci înțelegerea, interpretarea și eventual aplicarea celor expuse, de a mijloci raportarea noțiunilor noi la propria experiență teoretică și practică câștigată deja de participanți, de a prilejui noi asocieri de idei și de a găsi împreună căi de rezolvare a problemei puse în discuție.

Riscul major al acestei metode este presupus atunci când profesorul nu se poate asigura de o participare substanțială din partea interlocutorilor săi, discuțiile devenind superficiale, inconsistente, schimbul de idei și opinii infructuos și deci dezbaterea neatingându-și scopul.

Prelegerea cu oponent este mai mult un spectacol. Ea constă în pregătirea prealabilă a unui elev/grup de elevi pentru regizarea lecţiei ce urmează să se susţină. Este o metodă deosebită, care incită la acţiune, dinamizând elevii şi dându-le încredere în ei.

Se deosebeste de prelegerea obișnuită prin prezența celui de-al doilea cadru didactic sau a unui membru (elev, student, cursant bine informat, cu spirit critic și simt psihologic) din rândurile auditoriului, care intervine în cursul expunerii punând întrebari, formulând observații, cerând lămuriri, deci care simulează că întreține un dialog cu profesorul de la catedră.

Ca orice tehnică de dramatizare (dramatising device), expunerea cu oponent încearcă să obțină un efect dramatic de identificare, aceasta tehnică luând forma unui „spectacol didactic”, bine echilibrat, pretinzând profesorului și oponentului său să „joace roluri”, să conceapă și să realizeze dialoguri. Expunerea poate să capete o înfățisare și mai dramatizată atunci când este pregătită în cadrul unei echipe de profesori (după sistemul team-teaching).

Prelegerea cu ilustraţii şi aplicaţii îmbină mesajul oral cu demonstraţia intuitivă bazată pe un clişeu didactic, o schemă, o machetă sau o experienţă. Se foloseşte îndeosebi la disciplinele cu un pronunţat conţinut aplicativ / demonstrativ.

Concluzii: În general expunerea, dar, mai ales, prelegerea, se desfăşoară pe baza unui plan, care cuprinde următoarele momente principale:

- anunţarea temei lecţiei;

- anunţarea obiectivelor;

- reactualizarea cunoştinţelor necesare avansării în cunoaştere;

- transmiterea noului conţinut, prin evidenţierea ideilor principale, ce sunt notate pe tablă de către profesor;

- concluzii ce decurg din cele expuse;

- eventual, elemente de feedback (fixare a cunoştinţelor) prin întrebări din lecţia predată;

- tema pentru acasă.

CONVERSAŢIA constă în stabilirea unui dialog între profesor şi elevi, în care profesorul pune întrebări pentru:

- a stimula gândirea elevilor;

- a asigura însuşirea cunoştinţelor;

- a fixa cunoştinţele noi predate.

Conversația este o metodă de învățământ constând din valorificarea didactică a întrebărilor și răspunsurilor. Dupa cum se poate observa, ea este o metodă verbală ca și expunerea, dar mai activă decât aceasta.