În miezul discuţiilor despre legitimitatea schimbărilor în educaţie s-au ciocnit sumedenie de idei, s-a despicat firul în patru, s-a inventat roata din nou, s-au jucat retorici şi forme fără fond, şi s-a uitat, cel mai adesea, esenţa problemei, respectiv beneficiarul oricărei schimbări din şcoală.
La începutul secolului al XX-lea, un grup important de pedagogi, psihologi, medici şi dascăli acuză cu vehemenţă instituţia şcolară pentru lipsa ei de adecvare la nevoile copiilor şi la cerinţele pieţei muncii. Şcoala, considerau ei, deformează copilul în loc să-l formeze, îi închide orizontul în loc să i-l deschidă, îl obligă la nemişcare, lipsă de reacţie şi deci, nu-l pregăteşte pentru viaţă.
Tema de reflectie: Ce procent din ceea ce predaţi dumneavostră este uti l pentru viaţa socio- profesională și personală a viitorului absolvent? Faceţi o listă a achiziţiilor cu adevărat utile pe care le predaţi.
Tabelul de mai jos prezintă relaţia necesară între caracteristicile formării elevului în şcoală şi o anumită configuraţie a locului de muncă. Reflectaţi asupra informaţiilor sintetice pe care acest tabel le oferă.
La școală La locul de muncă
Perspectiva
modernă Sub supravegherea profesorului, elevii își asumă responsabilitatea propriei învăţări, dezvoltându-și pe parcursul acestui proces, competenţe metacognitive și autoevaluative
(competenţe de educaţie permanentă). Muncitorii își asumă responsabilitatea pentru
identificarea și rezolvarea problemelor și pentru adaptarea la schimbare prin învăţare.
Accentul este pus pe modalităţi alternative pentru încadrarea diferitelor aspecte și rezolvarea de probleme.
Muncitorii se confruntă cu probleme
non-ruti niere care trebuie analizate și rezolvate.
Sunt introduse idei, principii, fapte care
sunt folosite și înţelese într-un context
semnificativ. Muncitorii iau decizii care solicită înţelegerea contextului mai amplu al propriei lor activitităţi și al priorităţilor companiei.
De ce vorbim despre „învăţare activă“?
Cercetări efectuate în ultimii 25 de ani arată că pasivitatea din clasă (înţeleasă ca rezultat al predării tradiţionale, în care profesorul ţine o prelegere, eventual face o demonstraţie, iar elevii îl urmăresc) nu produce învăţare decât în foarte mică măsură. Iată câteva rezultate ale acestor studii:
• Elevii sunt atenţi numai 40% din timpul afectat prelegerii. (Pollio, 1984)
• Elevii reţin 70% din conţinuturile prezentate în primele 10% şi numai 20% din cele prezentate în ultimele 10 minute ale prelegerii. (McKeachie, 1986)
• Elevii care au urmat un curs introductiv de psihologie bazat pe prelegere au demonstrat că ştiu numai cu 8% mai mult decât elevii din clasa de control care NU au făcut cursul deloc! (Rickardetal., 1988)
• Un studiu vizând implicaţiile predării centrate pe discursul magistral4 (Johnson, Johnson, Smith, 1991) relevă că:
- atenţia elevilor descreşte cu fiecare minut care trece pe parcursul prelegerii;
- prelegerea se potriveşte numai celor care învaţă efi cient prin canal auditiv;
- prelegerea promovează învăţarea de nivel inferior a informaţiilor factuale;
- prelegerea presupune că toţi elevii au nevoie de aceleaşi informaţii în acelaşi ritm;
- elevilor nu le place să fi e supuşi unei prelegeri.
În speţă, este insufi cient pentru învăţare dacă, în timpul orei, elevii ascultă (explicaţiile profesorului) şi, eventual, văd (o demonstraţie făcută de profesor). Cauza acestui fenomen ţine de însuşi funcţionarea creierului. Creierul nu funcţionează ca un video sau un casetofon. Creierul nu este un simplu receptor de informaţie. Creierul procesează informaţia!
Creierul funcţionează asemeni unui computer (mai bine zis, computerul a fost modelat după modul de funcţionare a creierului!):
• Pentru ca un computer să înceapă să funcţioneze trebuie să apăsăm butonul „pornire“. Când învăţarea este „pasivă“, butonul „pornire“ al creierului nostru nu este activat!
• Un computer are nevoie de un soft adecvat pentru a interpreta datele introduse. De asemenea, creierul nostru are nevoie să „lege“ ceea ce este predat de ceea ce deja cunoaşte şi de modul său propriu de operare. Când învăţarea este „pasivă“, creierul nu face aceste legături.
• Un computer nu reţine informaţia procesată decât dacă acţionăm butonul „salvare“. Creierul nostru trebuie să testeze informaţia sau să o explice altcuiva pentru a o stoca. Când învăţarea este „pasivă“, creierul nu „salvează“ ceea ce a fost prezentat!
Ce se întâmplă de fapt când profesorii îşi încarcă elevii cu propriile lor gânduri, oricât de profunde şi bine organizate ar fi acestea? Ce se întâmplă când profesorul recurge prea des la explicaţiile şi demonstraţiile de tipul „hai sa-ţi arăt cum“? „Turnarea“ faptelor şi conceptelor gata „mestecate“ şi performarea cu măiestrie a procedurilor de către profesor interferează cu învăţarea. Fără îndoială, prezentarea poate face o impresie imediată asupra creierului dar, în absenţa unei memorii de excepţie, elevii nu pot reţine prea mult pentru perioada următoare. Un profesor, oricât de strălucit orator ar fi , nu se poate substitui creierelor elevilor şi deci nu poate face activitatea care se desfăşoară individual în
mintea fi ecăruia. Elevii înşişi trebuie să organizeze ceea ce au auzit şi văzut într-un tot ordonat şi plin de semnifi caţii. Dacă elevilor nu li se oferă ocazia discuţiei, a investigaţiei, a acţiunii şi, eventual, a predării, învăţarea nu are loc.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
