Învățarea - teorii ale învățării

1.DEFINITII ALE ÎNVĂTĂRII

Conform DEX, „ a învăta” provine din cuvântul latinesc „invitiare-vitium=viciu” si înseamnă: „ a-si însusi cunostintele dintr-un domeniu teoretic sau practic, a studia; a transmite în mod sistematic cunostinte dintr-un domeniu oarecare; a instrui, a initia; a (se) obisnui, a (se) deprinde cu ( ceva); a arăta cuiva cum să procedeze, a sfătui; a trage învătaminte, a căpăta experientă”.

Învăţatul rus A.N. Leontiev definea învăţarea ca fiind "procesul dobîndirii experienţei intelectuale de comportare", înţelegînd prin aceasta asimilarea de informaţii şi, mai mult decît atît, formarea gîndirii, a sferei afective, a voinţei, deci formarea sistemului de personalitate.

După F. Dors si P. Mercier, „ învătarea constă în a dobândi sau modifica o reprezentare a mediului.”

Conform lui A. Woolfolk, 1990, „ învătarea este procesul care determină o modificare în cunoastere sau comportament”.

După cum mentionează si definitiile de mai sus ÎNVĂTAREA nu este altceva decât acumularea de noi cunostinte, înmagazinarea unor foldere în calculatorul propriu care vor fi activate în momentul în care se va avea nevoie de ele.

Învătarea este un proces care generează performanta, este o preconditie a performantei: „ nu orice performantă este un rezultat al învătării si nu orice învătare va avea ca rezultat o performantă observabilă.”(F. J. Landy, 1987).

Desi învătarea nu se confruntă cu maturizarea, oboseala, manifestările instinctuale, actele înnăscute, ea nu poate fi totusi separată de acesti factori. Schimbările pe care le produce învătarea pot fi în cunoastere si în comportament.

Pe această baza se face distinctia între teorii ale învătării comportamentale ( behavioriste- * behavior*- comportament, lb. Engleză) si teorii ale învătării cognitive.

Cele behavioriste se concentrează asupra comportamentului observabil; schimbările în comportament fiind considerate scopuri principale ale învătării. Aceste schimbări nu sunt decât efecte ale stimulilor externi asupra răspunsurilor subiectului. Teoria conditionării clasice si teoria conditionării operante sunt reprezentative pentru acest punct de vedere ( I.P. Pavlov, J. B. Watson, B. F. Skinner).

De cealaltă parte, specialistii cognitivisti consideră că învătarea trebuie abordată ca fiind un proces intern care nu poate fii observat nemijlocit.

Deosebirea dintre cele două conceptii se centrează asupra obiectului învătării. A. Woolfolk afirma: „ În viziunea cognitivă cunoasterea însăsi este învătată iar schimbările în cunoastere duc la schimbări în comportamentul posibil. În viziunea comportamentală noile comportamente sunt ele însele învătate.”

Se disting două forme ale învătării: învătarea spontană (neorganizată, are loc în familie, pe spatiile de joacă) si cea sistematică ( care se realizează în scoli). Aceasta din urmă mai poate fi o învătare senzorie- motorie ( învătarea scrisului, a cititului)- acte în care esential este răspunsul prin miscările adecvate la anumiti stimuli- si învătarea verbală- cuprinzând însusirea de cunostinte si formarea de capacităti (memorarea unor formule, solutionarea unor probleme).

2. TEORII CONTEMPORANE ALE ÎNVĂTĂRII

2.1. Teoria actiunii mintale ( teoria formării pe etape a actiunilor mintale).

Această teorie a fost elaborată de psihologul sovietic P. J. Galperin. Conform acestei teorii actiunea mintală considerată ca scop al învătării este rezultanta unui proces de interiorizare care parcurge mai multe etape. P. J.Galperin afirma: „ Este vorba, în fond, de trecerea de la actiunea materială sau materializată cu obiectul , la actiunea mintală; trecerea din afară în interior”. Prima etapă este cea a familiarizării cu sarcina învătării. Cea de a două etapă este cea a actiunii materiale cu obiectul ( Galperin numeste această etapă „actiune materializată”). Cea de a treia etapă este cea a „ a limbajului exterior cu voce tare fără obiecte”. Actiunea materializată este transferată în planul vorbirii sau al limbajului extern cu voce tare fără sprijin pe materialul obiectiv ca si în etapele anterioare. Cea de a patra etapă desemnează nivelul actiunii în forma „ limbajului extern pentru sine”. Limbajul fiind o metodă de comunicare cu ceilalti prin aceată etapă devine o metodă de comunicare cu sine si deci un instrument al gândirii. Cea de a cincea etapă desemnează nivelul actiunii în forma limbajului anterior. Acum are loc interiorizarea actiunii materiale în cea mintală.