Idealul Educativ

Din perspectiva acţională, Ioan Nicola menţionează în lucrarea „Pedagogie” (1994, p. 102) faptul că, educaţia are un caracter finalist, acţiunea educaţională fiind un „fapt uman”, instituit şi organizat în vederea dobândirii unor finalităţi.

În lucrarea „Pedagogie”, Mirela Florea şi Mihaela Ţăranu (2008, p. 86) afirmă că finalităţile educaţiei reprezintă orientările valorice ale educaţiei şi sunt sistematic structurate şi prezentate în Legea Învăţământului. Ele constituie criteriul fundamental de proiectare, organizare şi evaluare a tuturor activităţilor educative, independent de subsistemul social în care ele se întrepătrund sau de formele de abordare (frontal, nonformal, informal).

Din perspectiva curriculară, Mirela Florea şi Mihaela Ţăranu (2008, p. 86) sunt de părere că finalităţile au menirea de a fundamenta pedagogic curriculum-ul, îndeplinind următoarele funcţii:

- de comunicare a valorilor în slujba cărora este pusă educaţie

- de anticipare a rezultatelor învăţării

- de evaluare a rezultatelor

- de organizare şi reglare a procesului educativ

Mirela Florea şi Mihaela Ţăranu (2008, p. 86) consideră că elementele structurale ale sistemului de finalităţi sunt idealul educaţiei, scopurile educaţiei şi obiectivele educaţionale. Între cele trei categorii de finalităţi trebuie să existe unitate şi continuitate. Nivelul de autoritate educaţională la care se stabilesc aceste finalităţi depinde de gradul de centralizare a sistemului de învăţământ dintr-o ţară. În cazul României, finalităţile educaţionale sunt stabilite de către Autorităţile centrale (Ministerul Educaţiei şi comisii de specialitate) până la nivelul obiectivelor operaţionale.

În lucrarea „Didactica”, Dumitru Salade (1982, p. 35), susţine ideea că finalităţile educaţiei se concretizează în modele de personalitate care exprimă idealul uman al unei societăţi sau al unor clase sociale într-o epocă istorică dată, iar Elena Macavei (1997, p. 148), crede că idealul educativ reprezintă, alături de scopuri şi obiective, conştiinţa educativă a societăţii.

După Constantin Cucoş, (1996, p. 46), idealul educaţional este categoria de generalitate maximală ce surprinde paradigma de personalitate, oarecum abstractă, proiectul devenirii umane la un moment dat, într-o societate dată. Idealul educaţional este o instanţă valorică din care iradiază norme, principii, strategii, scopuri si obiective determinate, care direcţionează procesul de formare al tinerei generaţii. Cum scria Constantin Narly (1995, p. 94), “idealul nu este numai polul spre care tinde orice înrăurire educativă, ci este în acelaşi timp prisma, este luneta prin care noi privim şi concepem însăşi întreaga realitate pedagogică aşa cum ne apare în marile ei probleme”.

În lucrarea „Pedagogie”, Constantin Cucoş (2006, p. 189) consideră că idealul educativ, în sine, nu este funcţional decât în măsura în care permite o “traducere” în secvenţe deziderabile sau normative, prin redimensionări şi “concretizări” la realităţile şi situaţiile educaţionale. Datorită gradului înalt de generalitate, idealul educativ poate deveni, uneori, inoperant, frizând utopicul (de pildă, pretenţia de a forma ”omul total”, în anumite circumstanţe istorice), asta şi datorită faptului că idealul educativ nu se decantează “natural”, în spaţiul specific al activităţii educative, ci se “decretează”, din exterior – uneori cu emfază – din partea unor instanţe politice, de pildă. Aşa se face că idealurile educaţionale sunt expuse conjuncturilor istorice, conţin o doză importantă de “irealitate”, ele mai mult se declamă decât se înfăptuiesc. Nu trebuie însă trasă concuzia că finanţarea idealurilor educative este iluzorie sau că acestea nu ar avea nici un rol. Dimpotrivă, idealul educativ determină şi forţează realităţile educative să urmeze un anumit traseu valoric, filtrează – selectiv- o serie de imperative supraordonate, ghidează şi legitimează oxiologic strategii educative, sancţionează trasee periferice sau rezoltate ecucaţionale catastrofice.

După Dumitru Popovici (1998, p. 66), idealul educaţiei este unic şi profund (netemporar), este ideea care reglează efortul educativ în toate dimensiunile sale, dar el se regăseşte, în momente diferite ale evoluţiei socio-organizării şi evoluţiei omului, în idealuri ale educaţiei care exprimă posibilităţile legate de timp şi de loc, nivelul de atins de către capacitatea umană de procesare a informaţiilor astfel încât oamenii să contribuie efectiv la reproducerea socio-organizării.