Forme de organizare a procesului de învățământ

Formele de organizare a instruirii sunt structuri organizatorice de realizare efectiva a predarii si invatarii in cadrul organizat al educatiei institutionalizate. Desfasurarea procesului de invatamant se realizeaza prin doua principale categorii de forme: didactice (lectia, excursia didactica, activitatea practica cu caracter didactic, activitatea didactica in cabinete de specialitate etc.) si extradidactice, fie din cadrul scolii (cercurile pe materii, activitatile educative adiacente lectiilor), fie din afara scolii (participarea elevilor la cercuri tehnice, artistice, stiintifice, tabere de pregatire "la varf" a unor capacitati de exceptie din randul educatilor, actiuni cu caracter educativ general, toate organizate de alte institutii decat scoala).

Forme de organizare a instruirii integrate in lectie sau complementare lectiei

M. Ionescu inventariaza trei moduri de organizare a activitatii didactice acreditate de practica pedagogica si activitati incadrandu-se in acestea:

Activitati frontale Activitati de grup dirijate Activitati individuale

Lectia

Seminarul

Activitatea de laborator

Activitatea in cabinete pe specialitati

Vizita

Excursia

Vizionarea de spectacole Consultatii

Meditatii in scop de recuperare

Exercitii independente

Vizita in grupuri mici

Cercul de elevi

Intalniri cu specialisti

Concursuri

Sesiuni de comunicari si referate

Redactarea revistelor scolare

Dezbateri pe teme de specialitate

Intalniri cu oameni de stiinta, scriitori, specialisti

Serate literare Munca independenta si studiul individual

Efectuarea temelor pentru acasa

Elaborarea de compuneri si alte lucrari scrise si practice

Rezolvarea de exercitii

Efectuarea unor desene, scheme

Lucrari practice la coltul naturii, la punctul geografic

Lectura de completare

Studiul in biblioteci

Intocmirea referatelor

Elaborarea de proiecte, modele

Pregatirea si sustinerea unor comunicari

Pregatirea pentru examen

Elaborarea materialului didactic

Pornind de la criteriul locului de desfasurare a activitatii, M. Ionescu propune si o clasificare a formelor de organizare a activitatii didactice complementare lectiei

Activitati desfasurate in scoala, in afara clasei Activitati extrascolare

Organizate in mediul scolar Organizate de alte institutii cu functii educative Organizate in mediul scolar Organizate de alte institutii cu functii educative

Consultatii, meditatii, cercuri pe materii, sezatori literare, jocuri si concursuri scolare, serbari scolare, cenacluri, intalniri cu personalitati ale culturii, stiintei Activitati de educatie rutiera, sanitara, vizionari de spectacole Excursii, vizite didactice, vizionari de spectacole, filme tematice etc. Tabere nationale, judetene de documentare si creatie, emisiuni radio si TV etc.

Dintre formele, lectia este considerata forma de baza a procesului de invatamant.

2. Lectia - forma de baza in organizarea procesului de invatamant

Denumirea de lectie provine din latinescul lectio = citire, lectura, care face trimitere la ipostaza medievala a acestei forme de activitate scolara (citire cu voce tare in fata auditoriului de invatacei). A. Manolache si D. Muster (in: Dictionar de pedagogie, EDP, Bucuresti, 1979) definesc lectia ca "activitate a elevilor sub indrumarea profesorului in vederea asimilarii cunostintelor si formarii deprinderilor prevazute de o tema din programa scolara si intr-un timp determinat (ora de clasa, de regula 50 minute); se constituie ca unitate de munca didactica valorificand "interactiunea factorilor procesului de invatamant - scop, elev, profesor, continut, metode, tehnologie didactica; este forma de baza de organizare a procesului de invatamant". M. Ionescu, 1995, p.225 delimiteaza conceptul astfel "lectia este o unitate didactica fundamentala, o forma a procesului de invatamant prin intermediul careia o cantitate de informatie este perceputa si asimilata activ de elevi intr-un timp determinat, pe calea unei activitati intentionate, sistematice, cu autoreglare, provocand in sfera bio-psihica a acestora o modificare in sensul formarii dorite". C. Moise (1996, 2000) atribuie lectiei sensul de "unitate de activitate didactica sau un microproces instructiv-educativ, desfasurat de profesor impreuna cu elevii, urmarind realizarea unor obiective proprii, axate pe continuturi precise din programa, prin metode definite si in limita unei ore scolare (50 minute)". Lectia a fost lansata si consacrata in plan universal de catre J.A. Comenius. O data consacrata, s-a impus si a devenit forma de baza a organizarii activitatii scolare, prezenta si astazi. Ea prezinta urmatoarele trasaturi prin care se diferentiaza de alte forme de organizare:

- Gruparea elevilor pe case, in functie de varsta si nivel de pregatire;

- Organizarea continutului invatamantului pe discipline distincte, cu programe proprii, esalonate pe ani de studiu prin planul de invatamant;

- Organizarea instruirii pe ani scolari cu o structura bine precizata;

- Normarea succesivitatii studiilor prin trecerea elevilor dintr-un an de studiu in altul superior, pe criteriul promovarii pe baza rezultatelor scolare;

- Desfasurarea activitatii dupa un orar sub forma de lectii, cu toti elevii clasei respective.

Lectia nu a fost insa ferita de critici care au vizat in special:

- Uniformizarea conditiilor de timp si spatiu instructional;

- Aspectul livresc si catehetic al instruirii;

- Masificarea si depersonalizarea instruirii (toti accedand la aceleasi continuturi si conformandu-se aceluiasi scenariu didactic);

- Lipsa de adecvare la particularitatile individuale ale elevilor (toti elevii desfasoara aceeasi activitate);

- Magistrocentrismul in predare, respectiv autoritarismul relatiei profesor-elev;

- Rigiditatea sistemului de promovare: indiferent de aptitudini si performante, elevii trebuie sa parcurga in acelasi ritm toate etapele procesului de formare;

- Inactivismul metodelor pedagogice: in centrul activitatii este profesorul care prezinta cunostintele: elevul le recepteaza, el fiind un ,,obiect" al educatiei, un element inert;

- Secventialitatea exagerata a cunostintelor si valorilor prin organizarea continuturilor pe discipline care fragmenteaza realitatea, impiedicand formarea unei viziuni realiste, integrative asupra unei realitati in ffapt continue, unice;

- Artificialitatea nepermisa a contextului didactic atat prin valorile promovate (rupte uneori de viata reala) si interactiunile umane rigide, prescrise, impersonale.

Criticile inventariate au condus pe de o parte la propunerea de alternative la aceasta forma traditionala, iar pe de alta parte la regandirea cadrului tehnic al lectiei, la perfectarea sa strategica, la multiplicarea tipologiilor in scopul cresterii adecvarii sale la situatii diverse. Dintre cele mai reprezentative tentative de inovare a formelor instruirii amintim: sistemul monitorial (Bell si Lancaster), metoda centrelor de interes (Ovide Decroly), Planul Dalton (Helen Parkhurst), sistemul proiectelor (William Kilpatrick), metoda Winnetka (Carlton Washburne), metoda activitatii pe grupe (Roger Cousinet, Celestin Freinet)

Lectia se mentine ca forma de baza a instruirii prin respectarea unui numar de conditii didactice:

1. Sa aiba un scop didactic precis, fapt ce rezulta din necesitatea de a le contura elevilor un anumit interes si usureaza mobilizarea si mentinerea lor in activitate. Scopul didactic principal (sau obiectivul didactic fundamental) este axat pe una dintre preocuparile principale din procesul de invatamant, respectiv: predarea, consolidarea, sistematizarea, aplicarea continuturilor cuprinse in programa, evaluarea rezultatelor elevului, precum si formarea unor atitudini, calitati morale, capacitati intelectuale, fizice, practice etc. Din scop deriva obiectivele operationale ale lectiei. Lipsa acestor precizari de ordin intentional (scop si obiective) expune elevul la un consum inutil de energie, ajungand la niste rezultate intamplatoare.

2. Sa vizeze un echilibru rezonabil intre aspectul instructiv si cel educativ al procesului didactic. Incalcarea acestui echilibru se concretizeaza prin rezultate incomplete, in raport cu obiectivele procesului paideutic. De pilda, accentul exagerat sau exclusiv pe instructie si neglijarea aspectului educativ in scop restrans (ceea ce se intampla mai frecvent) conduce fie la o atitudine incerta a elevului fata de invatatura, fie la inexistenta unor capacitati ferme, formate prin exersare sistematica. La randul sau, neglijarea laturii instructive conduce la un formalism "educativ" fara sustinere de continut, data fiind slaba inzestrare a elevilor cu informatie.

3. Sa beneficieze de o elaborare metodica suficienta. Aceasta consta din organizarea continutului pe fiecare etapa a sa, corelarea fiecarei etape cu metodele, procedeele