Educația Față în Față cu Problematica Lumii Contemporane

Educaţia este unul dintre fenomenele care a apărut o dată cu societatea umană, suferind pe parcursul evoluţiei sale, modificări esenţiale. De la acţiunea empirică de pregătire a tinerei generaţii pentru viaţa socială educaţia a parcurs un drum lung devenind o adevărată ştiinţă cu statut propriu. Epoca actuală a informatizării,a călătoriilor interplanetare, a interdependenţelor culturale, economice sau de altă natură, pune probleme cu care omenirea nu s-a confruntat niciodată în istoria sa. Obiectivată în cele trei ipostaze (formală, nonformală şi informală), educaţia este chemată să formeze personalităţi uşor adaptabile la nou, creative şi responsabile.

Problematica lumii contemporane (caracterizată prin universalitate, globalitate, complexitate şi caracter prioritar) demonstreaza tot mai pregnant ca soluţiile cele mai eficiente nu se găsesc prin demersuri şi angajări secvenţiale, ci e nevoie de o viziune holistică în decantarea si studierea celor mai eficiente mijloace de rezolvare a marilor probleme cu care se confruntă omenirea.

Trăim într-o epocă în care resursele umane (inteligenţa, creativitatea, adaptabilitatea) au trecut pe prim plan, devenind resursele cheie ale unei dezvoltări care integrează diferitele sale dimensiuni: pacea, economia, mediul inconjurător, justiţia socială şi democraţia. Studiile de prospectivă educaţională sugerează următoarele coordonate esenţiale:

• şcoala laborator: a cărei finalitate esenţială o constituie prelucrarea şi transmitarea experienţei culturale a omenirii;

• şcoala-model de întreprindere: out-put-urile oferite de şcoală trebuie să fie performante şi capabile de concurenţă;

• şcoala integrată într-un ecosistem socio-cultural: şcoala participă la viaţa ‘cetăţii’;

• şcoala îndreptată către tehnologii: ar conduce la multiplicarea locurilor învăţării;

• şcoala bazată pe pedagogiile diferenţiate: introducerea diferenţei.

Pentru a face faţă provocărilor lumii contemporane, se conturează următoarele direcţii de restructurare a realităţii educaţionale:

• asigurarea unui echilibru optim între dimensiunea informativă (cunoştinţele şi informaţiile transmise în cadrul procesului educaţional) şi dimensiunea formativă (construcţia şi dezvoltarea unor atitudini, valori sau comportamente);

• introducerea unor noi tipuri de educaţii;

• asigurarea unei repartiţii judicioase şi a unui echilibru între cele două tipuri de invăţare: de menţinere şi inovatoare;

• impunerea progresivă a principiilor noii paradigme educationale;

• extinderea actului educativ la nivelul întregii vieţi a individului.