Educația - De ieri, de azi, de mâine

Capitolul de educaţie permanentă este specific pedagogiei contemporane. În ultimii ani, termenul de educaţie permanentă denotă o realitate foarte complexă, motiv pentru care, este destul de greu să se dea o definiţie concisă care să cuprindă întreaga problematică pedagogică la care aceasta face referire.

Astfel, definiţia educaţiei permanente este înlocuită cu o serie de descrieri conceptuale, prin intermediul cărora se speră să se surprindă mai uşor elementele de specialitate ale acesteia.

De exemplu, R.H. Dave (1973, pp 14-25), atribuie educaţiei permanente o serie de caracteristici dintre care, cele mai sugestive sunt următoarele:

- Educaţia nu se termină la sfârşitul şcolarizării instituţionalizate, ci este un proces continuu, permanent. Educaţia permanentă se întinde pe intreaga durată de viaţă a unui individ;

- Educaţia permanentă nu se limitează numai la educaţia adulţilor, ci surprinde şi reuneşte toate stadiile educaţiei: preşcolar, primar, secundar, universitar, postuniversitar etc. Astfel, ea caută să abordeze educaţia în totalitatea ei;

- Educaţia permanentă include modele de educaţie formală, nonformală şi informală;

- Familia joacă rolul cel mai subtil, crucial în iniţierea procesului de învăţare permanentă. Deţinerea acestui rol continuă pe întreagă durată de viaţă a individului;

- Comunicarea joacă, de asemenea, un rol important în sistemul educaţiei permanente, chiar din momentul în care se stabilesc primele interacţiuni ale copilului cu acesta şi funcţia ei educativă se continuă pe parcursul întregii vieţi, atât în domeniu profesional, cât şi în general;

- Instituţiile educative cum sunt şcolile, universităţile şi centrele de instruire sunt, desigur, importante;

- Educaţia permanentă are un caracter universal. Ea reprezintă democratizarea educaţiei;

- Educația permanentă reprezinta o abordare caracterizată de flexibilitate, diversitate în conţinut, instrumente şi tehnici de învăţare şi timp de învăţare;

- Educaţia permanentă reprezintă o abordare dinamică a educaţiei, care permite adaptarea materialelor şi a mijloacelor de învăţare la noile condiţii impuse de dezvoltare;

- Educaţia permanentă are două mari componente: generală şi profesională. Aceste componente nu sunt complet diferite una de cealaltă, sunt interrelative şi interacţionează;

- Funcţiile adaptative şi învăţarea (ale individului şi ale societăţii) sunt desăvârşite prin educaţia permanentă;

- Educaţia permanentă îndeplineşte şi o funcţie corectivă: ea se ocupă de deficienţele sistemului existent de educaţie:

- Scopul final al educaţiei permanente este de a menţine şi de a îmbunătăţi calitatea vieţii;

- Există trei condiţii preliminare pentru educaţia permanentă: oportunitatea, motivaţia şi educabilitatea;

- Educaţia permanentă este un principiu organizator pentru toate tipurile de educaţie.

Obiectivele educaţiei permanente

Educaţia permanentă trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică, cultură, etică, justiţie, economie etc. Ea necesită realizarea unui sistem de obiective şi cerinţe, printre care se află înţelegerea necesităţii educaţiei permanente atât la nivelul factorilor de decizie, a unităţilor de învăţământ şi a altor factori educativi, cât şi al individului tânăr şi adult; asigurarea împrospătării şi îmbogăţirii sistematice şi continue a cunoştinţelor generale şi speciale; perfecţionarea capacităţilor şi deprinderilor intelectuale şi profesionale; scientizarea şi culturalizarea vieţii sociale , asigurarea progresului social continuu; diminuarea efectelor „uzurii morale” a cunoştinţelor teoretice şi practice (a deprinderilor) prin reîmprospătarea continuă cu noi informaţii şi noi tehnologii (retehnologizării); dobândirea de tehnici şi deprindere a educaţiei permanente şi altele. (Ioan Bontaş, p.278)

Sistemul educaţiei permanente

Din punct de vedere sistematic, în cadrul educaţiei permanente pot fi identificate mai multe paliere, mai multe subsisteme, care sunt intercorelate cu scopul ca, în globalitatea ei, educaţia permanentă să se soldeze cu efecte de maximă eficientă.

Făcând referire la modalitatea de structurare a sistemului educaţiei permanente, I. Jinga (1974) consideră că principalele componente structurale ale acesteia sunt următoarele:

1.Educaţia în familie, care presupune nu numai educaţia copiilor, ci şi educaţia tuturor membrilor unei familii.

2.Subsistemul învăţământului, cu următoarele cicluri:

- învăţământul preşcolar;

- învăţământul primar;

1. Bontas Ioan, 1996, Pedagogie, Editura All, București

2. Dave R.H., 1991, Fundamentele educației pemanente, E.D.P, București

3. Frunză Virgil, 2003, Teoria și metodologia curriculum-ului, Editura Muntenia, Constanța

4. Frunză Virgil, 2013, Probleme de pedagogie contemporană, Editura Universitară, București

5. Jinga I., 1974, Sistemul educației permanente, E.D.P, București.