Cultura Organizațională

1. Specificul școlii ca organizație

Școala este o organizație care învață și produce învățare. Una din caracteristicile sale, caracteristică ce o apropie de celelalte organizații, este aceea de a fi o organizație care învață, iar ceea ce o deosebește de celelalte organizații este că ea produce învățare. Din această trăsătură, de organizație cu dublă deschidere, care învață și produce învățare, decurg alte particularități. Una din particularități o constituie prezența și desfășurarea a două activități de bază, distincte, dar interdependente în același timp: activitatea managerial-administrativă, în care se îmbină elemente caracteristice birocrației cu cele specifice dezvoltării organizaționale, iar cealaltă activitate de bază este activitatea pedagogico- educațională, structurată conform unei logici pedagogice, în mare măsură nonorganizațională. Activitatea pedagogică este reglementată de norme care reies din natura proceselor de predare- învățare. Logica pe care se întemeiază activitatea pedagogică își are sursa în premisele psihopedagogice ( particularitățile cognitive și psihopedagogice) pe care se construiesc aceste activități. Considerentele de ordin sociopedagogic provin din natura proceselor de socializare în școală, din logica clasei de elevi ș.a.

Având în vedere cele menționate aș putea concluziona că regulile de eficiență sunt de tip calitativ și vizează procesele și calitățile de personalitate dezvoltate în școală, cunoștințele asimilate de elevi și capacitățile intelectuale formate. Între logica instituțională și cea pedagogică, deși interdependente, există divergențe, logica dominantă pare a fi cea pedagogică. De aici rezultă o altă caracteristică a culturii școlare: aspectele informale și manifestările expresive. Spațiul de manifestare a informalului este determinat de cultura grupurilor de elevi. Logica pedagogică solicită cadrelor didactice creativitate și imaginație în activitatea și comportamentul lor, ceea ce-i îndeamnă pe managerii școlari să le ofere mai multă libertate și să fie mai flexibili față de unele atitudini manifestate.

2. Cultura organizațională a școlii- unitate în diversitate

Școala este o instituție care prin natura ei menține, transmite și dezvoltă spiritul și cultura națională. Dominantele educaționale ale culturii naționale pot fi regăsite în cultura școlii. Această cultură este una în dezvoltare, deschisă și flexibilă.

”Cultura organizaţională rezidă în ansamblul valorilor, credinţelor, aspiraţiilor, aşteptărilor şi comportamentelor conturate în decursul timpului în fiecare organizaţie, care predomină în cadrul său şi-i condiţionează direct şi indirect funcţionalitatea şi performanţele”(Nicolescu & Verboncu).

Cultura organizațională poate fi asemuită unui aisberg: are o parte vizibilă ale cărei componente sunt secundare și o parte ascunsă care cuprinde elementele primare. Descrierea și analiza unei culturi organizaționale se poate face numai pe baza elementelor vizibile, din care se reconstituie partea invizibilă pe baza presupunerilor teoretice. Partea vizibilă a culturii organizaționale cuprinde simboluri și sloganuri, ritualuri și ceremonii, ”mituri” și ”eroi”, modele comportamentale, vestimentare, atitudini fizice, precum și ”jargonul” utilizat de membrii organizației respective. Partea invizibilă cuprinde componentele propriu-zise ale culturii școlare, din care derivă cele vizibile. Caracterizările generale au o valoare limitată, orientativă punând în lumină puncte de reper, tendințe, trăsături caracteristice, reguli, norme. ”Cunoașterea problemei este absolut necesară oricărui profesor, și, mai ales, oricărui inspector sau director, pentru a putea aduce schimbarea: păstrând ceea ce este de păstrat și schimbând ceea ce e de schimbat.” (1, pag, 17)

Prin specificul ei organizațional, școala încurajează existența și manifestarea subculturilor. Subculturile sunt sursă de progres și de ” sănătate” a instituției școlare. Acestea, din dorința de a-și afirma propriile valori, pot produce fenomene de divergență. Important este ca să nu capete caracter conflictual, să nu ia forma unor manifestări de rezistență școlară sau de contraculturi. Anumite stări conflictuale sunt utile și rezonabile.

În cadrul școlii există trei tipuri de culturi: cultura managerială, a cadrelor didactice și a elevilor. Deși distincte aceste tipuri de culturi sunt interdependente, nu doar prin existența elementelor comune, ci și prin faptul că existența lor este condiționată una de cealaltă. Practic ele nu au sens decât una în raport cu celelalte.

a) Cultura managerială

Acest tip de cultură este cel mai puțin evident manifestat în școala românească. Aceasta din cauză că nu este nici definită, nici nu are un contur și conținut precis trasat. Fie că directorul este ales din rândurile cadrelor didactice și atunci este considerat ”unul de-al nostru”, fie că este numit pe criterii politice susținut/ nesusținut de primar și din această cauză este ori compătimit ori pizmuit. Nu s-a structurat încă o cultură autentică la nivelul școlii. Ea se află încă în stadiul de constituire, dominată de ambiguitățile sistemului managerial școlar, de neaplicarea Legii educației naționale.

UNIVERSITATEA DE VEST TIMIȘOARA

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI PSIHOLOGIE