Condiționarea educațională a comunicării interculturale

Omul este definit adeasea prin capacitatea sa de a-și transcede determinările, naturale și sociale. Iar determinarile noastre sunt elementele care ne definesc în particularitatea noastra socială, biologică, psihică. Ele fac din noi un membru al unui anumit mediu social și cultural, un purtător al unui anumit “caracter”. Daca pot să mă detașez de particularitatea mea pentru a intra în spațiul universalului, pot să îi întâlnesc aici pe ceilalți care îsi vor fi parcurs drumul. Aici se înrădăcinează o miză importantă pentru gândirea școlii: ideea de cultura. Deschiderea școlii “spre viață” este cultură nu o deschidere spre mediul social imediat și actual. Adevărata deschidere spre viață este cea care îl învață pe micul copil să îl perceapa pe cel străin și să îl accepte pe celălalt ca fiind “altul”.

Cultura furnizează răspunsuri pentru toate acțiunile individului asupra problemelor vieții, oferă mijloace de interacțiune cu mediul înconjurător, aduce liniște individului și îl orienteaza printr-un ansamblu de tradiții religioase și folclorice. Cultura propune o imagine a lumii și un loc al omului în univers. În societatea actuală, din ce în ce mai complexă, în care migrația, multiplicarea contactelor, dispariția frontierelor nete sunt realitați evidente, întâlnirea și dialogul culturilor sunt inevitabile și, în multe cazuri, problematice și complexe.

Lumea contemporană este compusă mai curând din comunități cu aspect multicultural generat de răspândirea rapidă și globală a tehnologiilor informației și comunicării și de procesele migraționiste alimentate de fenomenul economic al globalizării. Faptul de a trăi și de a lucra în medii multiculturale sau pluraliste duce, de cele mai multe ori la alfabetizarea interculturală, la formarea unor competențe, atitudini și capacități lingvistice necesare pentru relaționarea interculturală eficientă. Astfel, inițierea interculturală este o “condiție esențială pentru crearea unei comunități globale sigure și sustenabile” (Heyward M., p, 10, 2002).

Persoana care penetrează un alt orizont cultural se va vedea confruntată cu un alt sistem de percepții ale realului, un ansamblu de viziuni culturale specifice asupra spațiului și timpului, un mod diferit de relaționare față de altul. În situația creată, trebuie să se exploateze simbolurile comune, elementele culturale asemănătoare care fac o breșă și pot faciliza pasajul dintr-o lume în alta, mai bogată, mai permisivă la valori eterogene. Pentru înțelegerea mutuală este necesară o negociere a sistemului de referințe comune între partenerii acestui schimb. Elementele comune se pot converti în suporturi pentru catalizarea procesului de integrare. În aceste condiții, educația interculturată se constituie într-o strategie de pregătire a societăților democratice viitoare astfel încât persoanele să relaționeze convenabil unele cu altele și la culturile pe care le posedă.

Școlile trebuie să urmărească din ce în ce mai mult să-și pregătească elevii pentru a avea succes într-o lume globalizată. Acestea, asemenea societăților în care ființează, au un aspect din ce în ce mai eterogen, dinamic. Mobilitățile profesorilor și elevilor sau studenților fac parte din practicile obișnuite. Modalitățile de organizare a studiilor și de certificare a competențelor tind să asigure echivalența formării. Diversitatea culturală nu mai este un prejudiciu, ci o realitate care trebuie fructificată în mediul școlar. Astfel, fiecare copil sau tânăr are dreptul, individual, să-și cultive limba, tradițiile, obiceiurile. Profesorii nu se mai raporteaza la culturi abstracte, dezincarnate sau folclorizate, ci la culturi vii, manifestate la nivelul claselor școlare, puse acum în relație cu mediul cultural dominant. Școala devine un loc nu numai de primire, ci și de realizare a interferențelor, al schimburilor egale dintre culturi.

Școala, ca instrument de socializare, devine locul unei armonizări culturale care o devansează pe cea sociala. Gestionarea cât mai operativa și timpurie a diferențelor obligă cu necesitate la adoptarea unui model educativ care să favorizeze întâlnirea și cooperarea între mai mulți parteneri. “A învăța recunoașterea diversităților codurilor culturale diferite, a ști să comunici într-un context intercultural, a lua cunostință de propria identitate culturală, a fi capabil de a trece dincolo de stereotipii și prejudecăți, de a cunoaște mai bine instituțiile, caracteristicile sociale, formele de viețuire din diverse țări europene, acestea ar putea fi obiectivele unei practici interculturale lărgite în educație.” (Lipiansky, p. 15, 1999, apud. C. Cucoș, 2000).