Civică pedagogie

INTRODUCERE

Convenţia europeană a Drepturilor Omului reprezintă probabil cel mai important eveniment din istoria Consiliului Europei, fiind semnată la Roma la 4 septembrie 1950 şi a intrat în vigoare în septembrie 1953. Părţile semnatare se angajau să recunoască drepturile garantate ale tuturor persoanelor, care se aflau sub jurisdicţia lor.

Drepturile omului garantate de convenţia europeană sunt :

- dreptul la viaţă ;

- interzicerea torturii ;

- interzicerea sclaviei şi a muncii forţate;

- dreptul la libertate şi la siguranţă ;

- dreptul la un proces echitabil ;

- nici o pedeapsă fără lege;

- dreptul la respectarea vieţii private şi familiale ;

- libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie ;

- libertatea de exprimare ;

- libertatea de asociere şi de reuniune ;

- dreptul la căsătorie ;

- dreptul la un recurs real ;

- interzicerea discriminării.

Drepturile garantate prin protocoalele adiţionale ale Convenţiei europene a Drepturilor Omului sunt :

Protocolul nr. 1 : protejarea proprietăţii, dreptul la educaţie, dreptul la alegeri libere ;

Protocolul nr. 4: interzicerea trimiterii la închisoare din cauza datoriilor, libertatea de circulaţie, interzicerea expulzării conaţionalilor, interzicerea expulzărilor colective ale străinilor ;

Protocolul nr. 6 : abolirea pedepsei cu moartea;

Protocolul nr. 7: garanţii procedurale în caz de expulzare a străinilor, dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală, dreptul la indemnizaţie în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă, egalitatea între soţi.

Protocolul nr. 12: interzicerea generală a discriminării.

Dispozitivul pus în funcţiune iniţial pentru a supraveghea respectarea de către statele contractante a obligaţiilor asumate era format din Comisia europeană a Drepturilor Omului, Comitetul de miniştri al Consiliului Europei şi Curtea europeană a Drepturilor Omului. Comisia europeană a Drepturilor Omului poate fi sesizată:

- de către orice stat contractant care invocă o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei ;

- de către orice persoană particulară, victimă a unei violări a drepturilor sale.

Comisia europeană decide asupra acceptabilităţii reclamaţiilor, face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru ca părţile aflate în litigiu să ajungă la o reglementare amiabilă. În caz de eşec, ea redactează un raport pe care îl trimite Comitetului de miniştri. Din momentul transmiterii raportului către Consiliu, Comisia sau oricare alt stat membru, are la dispoziţie un răgaz de 3 luni pentru a sesiza Curtea. Comitetul de miniştri al Consiliului Europei supraveghează executarea hotărârilor Curţii şi are menirea de a asigura o aşa numită « satisfacţie echitabilă » victimei, în cazul unei violări a drepturilor sale, dacă afacerea respectivă nu a fost încredinţată Curţii.

Curtea europeană a drepturilor omului (CEDO), cu sediul la Strassbourg, are în alcătuire un număr de judecători egal cu numărul statelor contractante. Judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă de 6 ani de către Adunarea parlamentară a Consiliului Europei iar mandatul lor este reînnoit la fiecare 3 ani, pentru jumătate dintre ei.

În sistemul iniţial, Curtea era care examina, de fapt, afacerea şi emitea o hotărâre obligatorie pentru părţi. Protocolul nr. 11 a fost cel care a restructurat mecanismul de control cu scopul de a scurta durata procedurilor şi de a întări caracterul judiciar al sistemului. Vechea Curte şi Comisie, care nu funcţionau în mod permanent, au fost înlocuite cu o Curte unică şi permanentă, căruia reclamanţii urmau să i se adreseze în mod direct. Acceptarea dreptului la recurs individual era automată. Curtea se pronunţa asupra fondului şi eligibităţii reclamaţiilor iar rolul decizional al Comitetului de miniştri era abolit.

DREPTURILE COPILULUI

Problematica complexă a drepturilor copilului a captat pentru prima dată atenţia lumii după Primul Război Mondial. Astfel în 1924 a fost adoptată Declaraţia de la Geneva iar în 1959 Declaraţia drepturilor copilului. Ambele declaraţii au susţinut drepturile copilului dar nu îi recunoşteau dreptul de a participa la luarea deciziilor care îl privesc.

În 1989 s-a adoptat Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, convenţie care a fost ratificată în majoritatatea ţărilor din lume. Aceasta a fost ratificată şi în România prin Legea nr. 18/1990, din ea urmând să ia fiinţă Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Legea nr.272/2004 introduce în România o nouă viziune asupra copilăriei. Aceasta refuză să vadă copii ca pe nişte adulţi în mimiatură şi subliniază că drepturile copilului fac parte din categoria drepturilor omului. Spre deosebire de legislaţia anterioară, legislaţia actuală vizează toţii copiii României, nu numai pe cei aflaţi în dificultate ci şi pe cei aflaţi în familie “urmărind în principal tranziţia sistemului de protecţiei de la o perspectivă bazată pe nevoi, la o perspectivă bazată pe drepturi”. De asemenea legea subliniază că părinţii sunt primii responsabili pentru creşterea, îngrijirea şi dezvoltarea copiilor, promovează calitatea serviciilor de protecţie a drepturilor copilului.