Mauro Giuliani

Este un lucru recunoscut, ca şi în alte domenii de artă şi literatură, clasicismul a fost considerat ca o concepţie estetică ideologică şi artistică sinonimă cu reflectarea în artă a tendinţelor exprimând, în sens larg, atât un echilibru, pe deplin sesizabil, cât şi un înalt nivel de măiestrie şi de perfecţiune în realizarea capodoperei artistice. Există o perioadă clasică antică elină dar şi o perioadă clasică antică romana, există capodopere sau lucrări clasice ale romantismului, ale impresionismului, ale jazului, ale cântecului de masă. În ceea ce priveşte istoria culturii europene, se recunoaşte unanim că putem vorbi de clasicism având în vedere exemplul concludent pe care l-a constituit orientarea apărută în secolul XVIII, în Franţa, în epoca iluminismului

Şcoala muzicală vieneză din a doua jumătate a secolului XVIII şi primele decenii ale secolului XIX este socotită – pe drept cuvânt – ca principala bază a clasicismului în muzică. Reprezentanţii de seamă ai acestei şcoli: Joseph Haydn (1732-1809), Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) şi Ludwig van Beethoven (1770-1827),prin gândirea muzicală înaintată a epocii şi prin creaţiile lor, rămase modele de perfecţiune, justifică din plin aprecierea de mai sus. Creaţiile lor, prin claritatea, echilibrul şi bogăţia de expresie a logicii şi profunzimii de gândire artistică, constituie o parte importantă a fondului de aur a literaturii muzicale universale. Dezvoltarea şi cristalizarea unor forme şi genuri muzicale în cadrul şcolii vieneze (liedul, sonata, cvartetul, simfonia, concertul, divertismentul, etc.) au impulsionat evoluţia muzicii culte europene până în zilele noastre.

Întrucât Şcoala muzicală vieneză din secolele XVIII şi XIX a reuşit să facă o sinteză a mai multor tendinţe observate şi dezvoltate pe parcurs de decenii (tematica, dezvoltarea simfonismului, predominarea stilului omofon, logica şi funcţionalitatea tonala, cristalizarea formelor şi genurilor muzicii culte de camera, instrumentală şi orchestrală) şi prin toate acestea să influenţeze întreaga creaţie a muzicii, nu ne putem închipui o dezvoltare muzicală pentru acea perioadă pe alte coordonate decât cele ale clasicismului vienez

În perioada clasicismului, chitariştii italieni călătoreau prin toată Europa. Paris, Viena şi Londra găzduiau aceşti muzicieni prin rotaţie.

Între 1800 şi 1820, virtuozul italian Mauro Giuliani, a compus primul concert pentru chitară şi orchestră, în Viena. Capitala austriacă avea şi ea de asemenea chitarişti excelenţi precum: Wenzeslaus Matiegka ( 1773 – 1830 ), Anton Diabelli ( 1781 – 1858 ) şi Leonhard von Call ( 1768 – 1815 ). Între 1810 şi 1840, Parisul a devenit inima principală a chitării. Virtuozi precum italienii Matteo Carcassi ( 1792 – 1853 ) şi Ferdinando Carulli ( 1770 – 1841 ) s-au stabilit acolo, precum şi spaniolii Dionisio Aguado ( 1784 – 1849 ) şi Fernando Sor ( 1778 – 1839 ).

A fost un chitarist si compozitor italian. Alături de chitaristul si compozitorul catalan, Fernando Sor, Giuliani este considerat a fi celălalt chitarist virtuoz al secolului XIX

Mauro Giuliani, un virtuoz de primă clasă şi un mare compozitor pentru chitară, s-a născut la Bisceglie pe 17 iunie ,1781. Încă de copil a început să studieze armonia şi a compus câteva lucrări cu caracter liturgic

Centrul studiului său a fost în Barletta, unde s-a mutat împreună cu fratele său Nicola în primii ani de viaţa Primul instrument pe care l-a studiat a fost violoncelul, instrument pe care nu l-a abandonat complet pe toata durata vieţii sale. A studiat şi vioara. Mai târziu s-a consacrat chitarei, instrument al cărui virtuoz devine în scurt timp. Numele profesorilor săi sunt necunoscute