Hortensia Papadat-Bengescu concert din muzică de Bach

Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu situate sub semnul colaborării la revista “Viaţa românească”, se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacţii ale sufletului feminin. Scrieri precum Ape adânci, Femeia în faţa oglinzii sunt realizate predominant dintr-o perspectivă subiectivă care se apropie de o minuţioasă notare a senzaţiilor. Participarea scriitoarei la şedinţele cenaclului “Sburătorul”, căruia îi şi dedică de altfel primele ei romane, îi influenţează modalitatea de expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de observaţie.

Investigaţia psihologică şi fiziologică se adânceşte în romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini şi se întregeşte cu o incisivă prezentare a mediului social. Criticul “Sburătorului”, E. Lovinescu, vedea în opera Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a evoluţiei necesare de la subiectiv la obiectiv în cadrul prozei româneşti.

Opera scriitoarei ilustrează şi un alt principiu lovinescian, acela al inspiraţiei citadine. Marele oraş este mediul în care evoluează cu naturaleţe personajele Hortensiei Papadat-Bengescu. “Cetatea vie”, cum numeşte Bucureştii Mini, personajul romanului Fecioarele despletite, nu mai reprezintă, ca pentru literatura de inspiraţie sămănătoristă a începutului de secol, un loc al pierzaniei, al tuturor viciilor, ci un cadru de viaţă.

Romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns şi Rădăcini, alcătuiesc ciclul Hallipilor numit astfel după familia ai cărei reprezentanţi se află în centrul acţiunii care cuprinde şi alte familii legate prin rudenie, prietenie sau interese precum Rim, Drăgănescu sau Maxenţiu.

Deşi iniţial nu au fost proiectate ca un ciclu, cele patru romane au fost realizate unitar, formând ceea ce se numeşte “o cronică de familie” (a doua din literatura română după “Romanul Comăneştenilor” de D. Zamfirescu), comparabilă cu celelalte cronici scrise de Emile Zola (“Les Rougon Maquart”), Galsworthy (Forsyte-Saga), Roger Martin du Gard (Les Thibault) H. Papadat-Bengescu foloseşte, ca şi aceştia, formula romanească tipică: mai multe romane ce pot avea existenţă de sine-stătătoare, în care câteva generaţii ale unei familii sunt proiectate pe un cadru social-istoric, luminându-se succesiv diferitele grupuri, preluând şi urmărind evoluţia unor personaje. Originalitatea autoarei române constă în importanţa acordată laturii psihologice, folosind modalităţi artistice specifice şi înscriindu-se astfel în preocupări europene moderne, contemporane ei.

Din punct de vedere social, personajele romanelor din ciclul Hallipa sunt în majoritate îmbogăţiţi de dată recentă care îşi pun întreaga energie nu în slujba dobândirii de avere, subiecte balzaciene, ci în serviciul parvenirii în ierarhia socială, pentru a li se uita originea umilă şi a pătrunde în societatea înaltă. Acest snobism, comparabil cu cel al personajelor lui Marcel Proust, este evident în cazul unor personaje ca Ada Razu şi Coca-Aimée .

Viziunea lipsită de iluzii, adesea grotească, a acestei lumi pe care o oferă romanele Hortensiei Papadat-Bengescu se sprijină pe modalităţi narative moderne ce adâncesc perspectiva. Astfel prezentarea evenimentelor şi a personajelor de către narator alternează cu introspecţia (analiza psihologică întreprinsă de către personajul însuşi) şi cu diferitele puncte de vedere asupra aceleiaşi situaţii. Apar şi personajele-reflectori, Mini şi Nory, din perspectiva cărora sunt prezentate o mare parte din evenimente şi personaje, cititorul află despre situaţia din familia Rim sau despre cauza suferinţei Lenorei, de exemplu, pe măsură ce Mini şi Nory iau ele însele cunoştinţă de aceste lucruri.

Nu vom întâlni acţiuni propriu-zise în romanele H. P. Bengescu ci mai mult colportarea noutăţilor mondene, comentarii, analize.

Tipurile clasice reprezentând generalitatea sunt înlocuite în bună parte prin “cazuri”, excepţii la limita anormalităţii.

Boala ocupă programatic un loc important în opera scriitoarei. Ea are un înţeles propriu dar şi figurat: o clasă în declin, prea repede epuizată, minată din interior de propria-i ereditate socială şi biologică. Grupurile luminate succesiv în roman se destramă: mariajul frumoasei Lenora cu Doru Hallipa, logodna fetei ei, Elena, cu prinţul Maxenţiu (Fecioarele despletite), apoi cele trei triunghiuri familiale din “Concert de muzică de Bach ”, ca şi cel din “Drumul ascuns” (Lenora - Walter - Coca Aimée), Germenii destrucţiei (bastardele Sia şi Mika - Lé, boemul Lică Trubadurul) aparţin unui trecut pe care toţi îl vor uitat. De altfel, aproape fiecare personaj are un secret infamant şi este ridicol în efortul de a păstra aparenţele de moralitate şi rafinament. Sunt nişte însinguraţi care sub mască ascund “drumuri ascunse” unitatea familiei fiind dată de convenţiile mondene, - “murdăriile lustruite” - cum le numeşte George Călinescu.