Clasicismul
Cuvântul derivă din latinescul clasicus ce denotă o etichetă de excelență. Ceva ce este clasic este bun, superior – și vorbim aici despre perioade clasice în istoria artelor, literaturii, filosofiei, matematicii etc. Acest termen, clasicus, este un adjectiv care apare doar în secolul I. este un adjectiv al unei anumite structuri politice, economice și al unei anumite mentalități, după apariția Imperiului Roman. El desemna în această perioadă afirmarea fundamentală a Imperiului Roman și prin puterea navală. Ofițerii de marină ai acestei flote se numeau clasic. Acești militari de rang înalt, care erau puțini – nu mai mulți de 5-6 comandanți de nave – sunt clasici și sunt caracterizați de clasici-clasicus. Inițial atributul desemna ținuta aristocratică și elegantă care apoi s-a extins asupra manierelor și comportamentului, care a devenit o referință.
Cuvântul și termenul ca atare dispare în primul mileniu. Va fi reluat ulterior în secolul XIII de către filosofia scholastică care a definit anumite principii metafizice ca fiind clasice. Ulterior, acest lucru a fost reluat și transpus în limbile europene mai ales în limba italiană și franceză ca un atribut al echilibrului, perfecțiunii, proporției, clarității, esențializării etc.
Primul fenomen serios căruia i s-a atribuit acest adjectiv este ceea ce se numește clasicismul francez care începe în 1665-1670 și se termină înainte de 1700. În acest moment clasicus devine un atribut la adresa unei creații estetice și a unei orientări poetice, iar apoi esteticii generale atribuit fenomenelor artistice.
Dacă evaluăm ca istorie acest tip de expresie care va deveni o ideologie atât în artă cât și în filozofie și în critică, practic acoperă secolul XVIII, în etaje.
Mai mult sau mai puțin, fenomenul de clasicism francez se asociază domniei regelui Ludovic al XIV-lea care constituie un reper fundamental. Literatura este clasică în 1970, iar muzica lui Ludovic al XIV-lea scrisă de Charpentier și Luly este barocă pentru că nu s-a atins nivelul maxim al barocului, iar noi îl integrăm încă în muzica barocă franceză pe Rameau care trăiește până în 1747. Marii noștri baroci vor apărea după 1700 (Vivaldi, Albinoni, Bach, Händel, Telemann, Rameau). Iată, muzica este foarte întârziată.
Un al doilea val al clasicismului se declanșează în arhitectură după 1680 și se sfârșește, într-un fel, pe la 1750-1760. Până la sfârșitul secolului XVIII apar mici influențe și curente, dar avântul acesta clasic va fi, mai mult sau mai puțin, abandonat către un stil destul de pragmatic, apoi în secolul XIX va trece spre alte nivele.
În sfârșit, apare muzica clasică. În principiu, dacă ar trebui să dăm o definiție restrictivă, exactă a muzicii clasice, ar trebui să spunem că muzica clasică durează timp de 30-35 de ani. Asta înseamnă că în 1760-1765, când se afirmă noile tipuri, discursuri și structuri, Haydn avea 30 de ani, Mozart 10, iar Beethoven nu exista încă. Mozart moare în 1791, Haydn va continua să trăiască până în 1804 și Beethoven, după 1795, va fi în continuare clasic, dar cu o anumită marjă de originalitate și de lărgire a limitelor. Pentru Beethoven muzica, formele, teoria era ca o haină strânsă ¬– când se umfla, crăpa forma, armonia, structura, tratarea – și nu-i ajungea nimic. Drept care, după 1800 se trece în mod tacit și apoi explicit, după 1810, la alte standarde, altă ideologie, altă tipologie.
Deci, ar trebui să spunem, în sensul foarte larg, că clasicismul ocupă secolul XVII, începând simultan cu ultima perioadă a Barocului și continuând mai departe, după ieșirea de sub ideologia barocă. Adevărul e că la 1750, când socotim noi că s-a terminat Barocul, muzica își luase deja avântul spre alte orizonturi. Bach, Händel și Telemann, ultimii creatori ai Barocului, sunt ieșiți din modă. După 1740 Bach este socotit un muzician prăfuit și învechit. Händel, după 1740-1745, este socotit deja retrograd în fața noilor tendințe care vin din opera italiană. Mentalitatea s-a schimbat, apar noi valori, noi tipologii și noi ideologii în această direcție. Din 1720-1725 până dincolo de 1805-1810 am putea spune că durează aproximativ 90 de ani cu instalare, apogeul său din 1770 până în 1800 și perioada de decădere a clasicismului. Beethoven este ultimul dintre compozitori care mai reprezintă acest lucru, dar tot el este omul care va distruge clsicismul introducând noi repere.
În cadrul clasicismului există cel puțin 3 stiluri, 3 orientări fundamentale, dintre care primele 2 contribuie în mod decisiv la clarificarea, edificarea și structurarea muzicii clasice. Cele 3 orientări sunt: Școala de la Mannheim, Empfindsam-spiel și Prima școală vieneză.
Școala de la Mannheim are contribuții esențiale în evoluția muzicii instrumentale și clarificarea unor discursuri, forme și genuri.
Empfindsam-spiel contribuie mai curând la expresia și căutarea unor noi forme pline de sensibilitate. De asemenea, el contribuie la fundamentarea clasicismului, dar în același timp el conține germenii distrugerii sale, căci Empindsam-spiel, în anii '70, avea niște „răbufniri” romantice care se vedeau adeseori la Mozart și mai rar la Haydn, deoarece era un om al unei măsuri și a unei discreții excepționale.
ACADEMIA DE MUZICĂ „GHEORGHE DIMA” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA TEORETICĂ
Specializarea MUZICOLOGIE
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
