Mărfurile din Sticlă

INTRODUCERE

Exigenţele pe care trebuie să le satisfacă ambalajele depind de felul mărfii, de masa sa, de dimensiunile sale, de forma sa, de compoziţia sa şi de riscurile de avariere inerente naturii sale. Ele depind, în afară de modul de transport şi de condiţiile de folosire a ambalajului (ambalaj pierdut sau reutilizabil). Problema de a ştii dacă coletele sunt reunite în unităţi mai voluminoase îmbracă, de asemenea o deosebită importanţă. Expediţiile de mărfuri neambalate sau al căror ambalaj prezintă defecte evidente, cum ar fi:urme de uzură, avarii, reparaţii executate prost sau închizători defectuoase, trebuie să fie refuzate dacă pentru marfă aceasta reprezintă un pericol inevitabil.

1.Noţiuni generale despre mărfurile din sticlă

Sticla este o substanţă amorfă(cu toate ca în realitate ea nu este complet lipsită de structură,o anumită compoziţie chimică determinând o anumită structură şi anumite proprietăţi)obţinută prin subrăcirea unor topituri pe bază de silice(nisip) cu sodiu sau potasiu ,ca fondanţi şi alte materii prime.Sticla nu poate fi considerată nici corp solid,dar nici lichid(trecerea dintr-o stare solidă,rigidă,în starea fluidă fiind reversibilă) şi se caracterizează printr-o stare vitroasă în care unităţile moleculare se individualizează prin aranjamente dezorganizate,dar cu o coeziune suficientă pentru a produce rigiditate mecanică. Sticla este un material foarte casant. Ea se va îndoi foarte puţin, însă nu are aceeaşi capacitate de deformare ca majoritatea materialelor. Se deformează până la un anumit punct si apoi cedează, se sparge. În calculul grosimilor necesare se ţine cont tocmai de acest factor de deformare. Sticla nu rezistă mult sub acţiunea unei forţe de tensiune, este elastică până în punctul de rupere şi nu are ductilitate. Nu se poate deforma în permanenţă şi nu dă niciun semn că cedează în cazul în care se înlătura greutatea ce a apăsat asupra ei. Una din importantele caracteristici ale sticlei este aceea de a putea prelua o tensiune de două ori mai mare decât maximul suportat, pe perioade scurte de timp.Sticla a fost produsă cu 2000 de ani Î.Chr.,în Orientul Mijlociu,obiectele obţinute din ea fiind,de-a lungul timpului,un amestec de mesteşug şi artă destinate numeroaselor utilizări(bijuterii,veselă,obiecte decorative si ornamentale etc.).În pofida caracterului său fragil,multe obiecte de sticlă s-au pastrat şi astăzi datând încă din perioada Romei Antice.De asemenea,ea a fost şi este şi în prezent folosită şi în arhitectură,în industrie,la fabricarea ambalajelor,a geamurilor,în industria optică.

1.1 Sticla plană-cel mai raspandit produs din sticlă

Ochiurile de sticlă de la ferestre au fost folosite şi apreciate de oameni începând de acum 2000 de ani. Ele au devenit însa accesibile abia la sfârşitul secolului trecut. Cele mai vechi procedee se bazau pe turnarea sticlei într-o ramă ce delimita şi dădea forma plăcii de sticlă. Se obţineau astfel plăci groase cu suprafeţe nu prea netede.

Imposibilitatea de a obţine plăci mari de sticlă a dus probabil la inventarea tehnicii vitraliilor care au permis închiderea cu sticlă a marilor ferestre asemenea unei arcade. În acest scop se sufla sticla topită sub forma unei mingi de dimensiuni convenabile la care se ataşa o bară de fier în partea opusă ţevii de suflare. După desprinderea acesteia se rotea rapid bara şi sticla căpăta forma unui disc. Din aceste discuri sau bucaţi tăiate de discuri se confecţionau ferestrele mari.

Procedeele s-au perfecţionat continuu. Dorinţa de a obţine oglinzi de dimensiuni mari s-au pus la punct procedee de laminare a sticlei. Sticla obtinută prin laminare trebuie slefuită şi lustruită pentru ca suprafeţele să fie netede şi paralele. Şlefuirea se face cu o suspensie de nisip în apa şi folosind discuri grele de fontă care se rotesc.