Hepatite Virale Acute

HEPATITELE VIRALE ACUTE

SCURT ISTORIC

Ca boală contagioasă, hepatita este pentru prima dată consemnată într-o scrisoare a papei Zancharia în sec.al-VIII-lea, care propune „izolarea ictericilor de teamă ca ceilalţi să nu se infecteze”. Până-n 1946, Jdanov a numărat 631 de epidemii de icter în ultimii 300 de ani.

Hepatita a fost cunoscută de noi sub denumirea populară de „gălbinare”, iar-n lumea medicală fie ca „icter cataral” (pentru cazurile izolate), fie ca „icter epidemic”.

Astăzi nu se mai vorbeşte de o singură hepatită, ci de un grup de îmbolnăviri similare de etiologii diferite.

DEFINIŢIE

Hepatitele virale acute (HAV)- sunt boli strict umane şi foarte contagioase produse de virusurile hepatice, având ca trăsătură comună şi definitorie afectarea pricipală a ficatului în contextul unei îmbolnăviri a întregului organism: se maniferstă prin semne de suferinţă hepatică, cu evoluţie de obicei autolimitantă, cu vindecare spontană şi imunitate durabilă, dar şi cu posibilităţi-variabile după etiologie de evoluţie persistentă şi/sau progresivă către forme cronice, citroză sau hepatom.

VIRUSUL HEPATIC A (HVA)

Prima hepatită ce a căpătat identitate clinică şi epidemiologică prin transmiterea digestivă a primit numele de hepatita A.

Sursa de virus este strict unamă, reprezentată de bolnavii acuţi cu formă clinic manifestă sau cu infecţii ina-parente (acestea sunt mult mai numeroase, în special la copii, în jurul unui caz manifest putând exista 20-30 de cazuri de infecţie inapa-rentă). Contagiozitatea începe cu 7-10 zile înaintea debutului şi se opreşte la circa două săptămâni în faza de stare, când excreţia fecală de virus dispare.

Transmiterea este fecal-orală. Rezistenţa în mediu a virusului perimte supraveţuirea lui în apă, alimente şi pe mâinile murdare; rezistă la colrinarea uzuală a apei potabile sau a apei de piscină (pt.a fi distrus sunt necesare concentraţii de clor de 10 ori mai mari!). La 600C rezistă o oră, dar este distrus la fiebere timp de 5 min.

INCUBAŢIA- este variabilă, între 21-45 de zile. În perioada terminală ultimele 10-14 zile, îşi face apariţia în fecale trădând începutul replicării intrahepatice.

DEBUTUL CLINIC- poate îmbrăca manifestări extrem de variate, determinând conturarea unor „modele clinice”:

a). modelul pseudogripal- cu febră moderată şi rapid reversibilă (în 2-4 zile) însoţită de cefalee, curbătură şi disconfort global. În proporţii variabile se asociază şi cu alte semne de boală: astenie progresivă, inpetenţă, greţuri, vome şi altele.

b). modelul dispeptic- cu inapetenţă, greaţă şi senzaţie de disconfort înalt epigastric descris ca un „prea plin”, alteori chiar ca o durere surdă, exacerbată în poziţia şezândă, în mers şi alergare.

c). modelul nervos- doar cu astenie, eventual şi cu semne discrete de suferinţă cerebrală (insomnie nocturnă asociată somnolenţei diurne, iritabilitae, lentoare-n gândire şi exprimare, dificultăţii în concentarea atenţiei, dezorientare, agitaţie psihomotorie, tremurături fine ale extermităţiilor, etc) şi către o comă reală chiar din debut.

d). modelul reumatoid- mai rar în hepatita A şi mai frecvent în hepatita B- constă în apariţia unor letargii prsistente, mai ales nocturne, interesând articulaţiile mici ale mâinii şi picioarelor, dar şi cele mai mari (genunchi, glezne, umeri sau coloană).

CONVALESCENŢA- înregistrează iniţial o stare de aparentă sănătate, întreaga simptomatologie fiind remisă. Covalescenţa prezintă paradoxul unei stări clinice total recuperate, pe fondul persistenţei unor leziuni celulare reziduale hepatice, încă cu potenţial evolutiv, ceea ce comportă riscul unor „accidente” în această perioadă; suprapunerea unor stresuri, operaţii, etc., ce poate împiedica vindecarea sau chiar poate induce o recrudescenţă sau recădere (rară în hepatita A, frecventă în celelalte tipuri etiologice). În hepatita A vindecarea este regula, neexistând forme evolutive cronice.

VIRUSUL HEPATIC B (VHB)

A doua hepatită fost identificată pe date epidemiologice, mai ales în urma accidentelor de inoculare semnalalte în armata engleză şi americană din Africa (1941-1943) şi ulterior în Coreea, cu ocazia vaccinării antiamaril, soldată cu peste 22000 cazuri de hepatită „de inoculare”- pentru care a fost denumită „hepatită serică”sau”de seringă”.

Virusul acestei forme de hepatită a fost descoperit între anii 1968-1974, în urma lucrărilor lui Bloomberg (des¥coperitorul antigenului ”Australia”).

Poate fi prototipul modului de transmitere nondigestivă, virusul nefiind prezent în fecalele bolnavului. Sursa de infecţie este reprezentată de bolnavii de toate categoriile de evoluţie ale infecţiei: purtători aparent sănătoşi de AgHBs, bolnavi cu o boală acută clinic, manifestă sau infraclinică, bolnavi cu forme clinice evolutive (persistentă, activă) cu ciroză sau adenocarcinom hepatic şi-n discuţie bolnavi cu forme nehepatice de infecţie, cu manifestări de tip complexe imune. Contagiozitatea acestora durează indefinit, virusul putând fi transmis prin sânge (toate fracţiunile cu excepţia albuminei umane şi a (gama) δ-globulinelor), prin instrumental înţepător-tăietor, medical şi nemedical, contaminat cu sânge şi nesterilizat corect. Virusul este foarte rezistent la tratarea cu alcool şi dezinfectante uzuale, fiind distrus doar la fierbere peste 60 min. sau sub presiune (autoclavare), prin tratare cu formol, cu clorhexidină şi cu glutaraldehidă. Infectivitatea pare să fie corelată în special cu doza infectată.

UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE SUCEVA

FACULTATEA DE INGINERIE ALIMENTARĂ

SPECIALIZAREA:CONTROLUL ŞI EXPERTZA PRODUSELOR ALIMENTARE