Febra Aftoasă la Porcine

Istoric

Se poate spune că febra aftoasă este răspândită pe tot globul, caz excepţie fiind Noua Zeelandă, unde până în prezent nu au fost depistate cazuri de boală. În Australia ultimul caz a fost înregistrat în anul 1872.

Situaţia epizootologică (ultimul caz de infecţie) pe continentul american: SUA (1929), Canada (1952) şi Mexic (1954), în Europa: Norvegia (1952), Finlanda (1959), Suedia (1966), pe când în Africa şi Asia sunt şi în prezent cazuri frecvente enzootice de îmbolnăviri, de unde boala se poate răspândi sub formă de epizotii sau panzotii.

Perioade mai critice au fost între anii 1910–1912, 1919–1921, 1937–1939 şi 1950–1952. În anul 2001 a izbucnit din nou o enzootie în Marea Britanie, care a determinat aparţii sporadice de boală şi pe continent. Abia la 12 ianuarie 2002 s-a reuşit sistarea bolii.

Cazuri izolate de boală se mai semnalează în Africa, Asia şi uneori Europa.

Etiologie

Agentul etiologic al bolii este un virus, lucru atestat pentru prima oară în anul 1897 de medicul şi bacteriologul german Friedrich Loeffler (1852-1915).Loeffler filtrează prin porţelan sângele unui animal infectat, iar cu filtratul obţinut infectează animale sănătoase, demonstrând caracterul contagios al bolii.Virusul este de tip ARN şi face parte din familia Picornaviridae, virusuri cu dimensiunea sub 25-30 nm, cu un înveliş proteic de forma unui icosaedru.Când virusul vine în contact cu celula-gazdă, se fixează cu ajutorul receptorilor pe membrana celulară; după pătrunderea în interiorul celulei se desface învelişul proteic viral, iar ARN-ul viral va modifica codul genetic celular.

Celula-gazdă va începe să sintetizeze material viral, devenind o adevărată fabrică de viruşi. În final, membrana celulară se descompune, eliberând viruşii produşi, care vor infecta la rândul lor alte celule sănătoase.

Caractere epizootologice

Febra aftoasă este cea mai contagioasă maladie înregistrată în rândul animalelor, afectând numeroase specii;

Receptive - toate animalele biongulate artiodactyle, în principal rumegătoare şi suinele, incluzând şi peste 70 de specii sălbatice (reni, cămile, cerbi, antilope, elefantul); infecţie naturală spontană mai fac: ariciul, şobolanul, şoarecele, câinele, pisica; refractare natural: cabalinele şi păsările.

- infectia se produce cu doze mici;

- virusul este excretat în cantităti mari;

- variabilitatea căilor de infectie și excretie contribuie la contagiozitatea ridicată a bolii;

Perioada de incubatie: 2 - 14 zile.

- boala provoacă morbiditate ridicată, dar rata mortalitătii este scăzută;

- mortalitatea are semnificatie deosebită dacă este afectat tineretul, caz în care nou-născutii mor în urma unei miocardite supraacute (peracute myocarditis).

Patogeneza

Virusul pestos se multiplica, putând fi pus în evidenţa în sângele porcilor înainte de a apărea febra şi atinge punctul culminant, la aproximativ 6-7 zile după infecţie. Fiind endoteliotrop se înmulţeşte în organele hematopatice puternic capilarizate (maduva oaselor, splină, ganglioni limfatici, pulmoni) menţinandu-se în acestea un timp îndelungat. Având un tropism pronunţat pentru endoteliul vascular, determină tumefierea celulelor endoteliale ale precapilarelor, capilarelor şi uneori ale vaselor mai mari, produce degenerarea bialina şi necroza lor. Ca urmare la nivelul acestor degenerari, se produc rupturi, cu apariţia consecutivă a hemoragiilor. Se produc, de asemenea şi tromboze ale vaselor, urmate de formarea infractelor anemice. În sistemul nervos central se produc inflamaţii şi degenerări cu formarea de mansoane de infiltraţie perivasculară. Modificările histologice sunt mai pronuntate în sistemul nervos vegetativ, sindromul pestos putându-se încadra în sindroamele neurovegetative. Sistemul hematopatic fiind afectat, se produce şi o leucopemie care scade capacitatea de apărare a organismului faţă de infecţiile secundare cu Posteurella, Salmonella, Insidiosa, etc , care complică tabloul simptomatologic, grăbind astfel sfârşitul. La scroafe dacă acestea rezistă infecţiei, virusul trece la fetuşi şi fie că se produce avort, fie că se nasc porci neviabili.

Momentul apariţiei în sânge şi dinamica multilpicării virusului au o importanţă practică mai ales în procesul de obţinere al materialului virulent, necesar bioprobelor antipestoase. Concentraţia maximă a virusului în sânge este în general între 5-7 zile, după tulpinile în cauza; începând cu a 8-a zi după infeţie virusul începe să dispară din sânge datorită anticorpilor neutralizanţi.

UNIVERSITATEA DE ŞTIINTE AGRICOLE SI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE MEDICINA VETERINARĂ