Pleonasmul în Textul Jurnalistic

Pleonasmul în textul jurnalistic

Comunicarea este cea care permite stabilirea unei relaţii între persoane, între obiecte sau între persoane şi obiecte. Ea desemnează fie acţiunea de a comunica, fie rezultatul acestei acţiuni. Procesul care permite fie unuia sau mai multor emiţători, fie unui emiţător colectiv să difuzeze mesaje cu ajutorul unui dispozitiv tehnic (text tipărit în cazul presei scrise, ecran, microfon în cazul televiziunii, în cazul interviurilor, emisiunilor de televiziune etc.) spre unul sau mai mulţi receptori constituie comunicarea mediatizată.

Mass-media sunt în general definite ca suproturi tehnice ce servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi separaţi. Aceste mijloace de comunicare în masă oferă informaţii unui public ţintă. În funcţie de public acestea îşi redactează materialele şi le oferă publicului-receptor. Materialele trebuie corect redactate petru a fi înţelese de indivizi, fără ca aceştia să fie influenţaţi în vreun fel sau altul.

Ce m-a motivat să realizez această lucrare este faptul că în presă informaţia trebuie atent redactată. Un cuvânt greşit ales poate obţine un efect contrar celui scontat, poate induce cititorii în eroare , poate oferi informaţii greşite. O exprimare incorectă, improprie introduce ambiguităţi în textul jurnalistic. Un cuvânt minus face mesajul incomplet. Folosirea neologismelor de ultimă oră, a limbajului de specialitate în textul jurnalistic trădează insuficienta cunoaştere de către jurnalist a faptului pe care îl pune în atenţia publicului. Toate acestea conduc la un singur rezultat: ziarul nu este citit, iar jurnalistul nu are credibilitate.

Există o serie de erori jurnalistice care conduc la neînţelegerea textului de către cititor, la influenţarea, manipularea acestuia prin oferirea unei informaţii greşite sau a unei perspective subiective asupra faptului prezentat, una dintre ele fiind pleonasmul.

Pleonasmul reprezintă o eroare des întâlnită în presa scrisă şi nu trebuie subapreciat ca abatere lingvistică, întrucât este o greşeală de exprimare prezentă în toate limbile de cultură şi de civilizaţie, iar în română este foarte frecvent şi cunoaşte o multitudine de aspecte, care merită să fie studiate şi cunoscute nu numai de către specialişti, ci chiar de un public mai larg, doritor de a se exprima cât mai îngrijit cu putinţă. Dacă fenomenul este acelaşi pretutindeni, variază însă, atât interesul manifestat de specialişti faţă de el, precum şi terminologia sub care este cunoscut. Astfel, lingviştii britanici reunesc sub termenul ,,redundancy” atât noţiunea de redundanţă, cât şi pe aceea de pleonasm semantic. Şi în lingvistica franceză se remarcă o confuzie terminologică de vreme ce specialiştii ezită între denumirile de perisologie, pleonasm, sau redundanţă. Asemenea ezitări în denumirea aceloraşi fenomene se întâlnesc şi la autori români, dacă ne gândim fie şi numai la sintagmele: „o sumă de 1000 de lei” sau „o cantitate de 10 tone” care figurează uneori ca redundanţe, alteori ca pleonasme.

Pleonasmele sunt numeroase şi variate, mergând de la grabă sau neglijenţă în exprimare, până la necunoaşterea sensului unor neologisme sau chiar a originii lor mai apropiate ori mai îndepărtate. Pe de altă parte există şi cazuri când vorbitorii folosesc formule oarecum fixate de uz, automatisme de limbaj, neţinând seama de context, ajungând să se exprime greşit. În acelaşi timp putem vorbi despre structuri pleonastice „latente”, care nu pot fi înţelese decât în măsura în care se realizează o analiză etimologică a termenilor care le compun.

Structurile pleonastice apar nu numai în exprimarea orală a unor vorbitori neatenţi, ci şi în texte literare, în numeroase traduceri din literatura universală, însă presa are cel mai important impact asupra publicului larg, fie că vorbim despre cotidiene, periodice sau emisiuni de radio şi televiziune. Neglijenţa manifestată de unii gazetari în exprimarea lor devine o cauză a persistenţei unor greşeli de exprimare de tipul pleonasmului.