Momente Fundamentale în Istoria Presei

Nevoia de informaţie este una dintre datele fundamentale ale întregii vieţi sociale. Curiozitatea publicului a suscitat întotdeauna vocaţia povestitorilor de istorii, care de la greci până la trubadurii Evului Mediu, îndeplineau funcţia de comunicare şi adeseori şi de informare. Preocuparea de a păstra povestirea marilor evenimente şi de a descrie lumile străine, de la Homer până la cronicarii sfârşitului de Ev Mediu şi de la Herodot la Marco Polo, a dat naştere unor opere care se înrudesc cu reportajele zilelor noastre.

În sens larg, istoria presei este o ştiinţă auxiliară a istoriei moderne şi contemporane, utilizabilă de istorici cu o oarecare reținere, căci produsul numit presă este gândit pentru utilizare efemeră şi este marcat de context şi de subiectivitatea/personalitatea gazetarului. În sens restrâns, istoria presei începe odată cu tiparul, este condiţionată de progresul tehnologic şi de orizontul de aşteptare al cititorului, însă, din nevoi de rigoare şi autoritate culturală, îşi extinde aria de cercetare până în Antichitate, căci nevoia de comunicare exista şi atunci, iar „o preistorie a domeniului dă nobleţe unei ştiinţe care trebuie să şi delimiteze şi să se înstăpânească peste un domeniu revendicat şi de alte ştiinţe recunoscute definitiv”.

1. „Jurnal din anul ciumei” de Daniel Defoe

De-a lungul timpului, în “lungul drum” al presei de la începuturi până astăzi, traseul acestui mod de comunicare a fost marcat de prezenţa scriitorilor.

Una dintre personalitățile literare care-şi leagă numele de jurnalistică este Daniel Defoe, cel care publică, în 1722, ”Jurnal din Anul Ciumei”, în care prezintă realist lumea interlopă londoneză. Romanul începe fără prea multă introducere cu instalarea ciumei în Anglia, venită din Olanda. Un adevărat document al epocii, ”Jurnal din Anul Ciumei” înregistrează cu date mai mult sau mai puţin exacte numărul morţilor, manifestarea bolii, efectele molimei asupra societaţii şi a structurilor ei.

Romanul ”Jurnal din Anul Ciumei” reprezintă unul dintre cele mai importante momente din istoria presei pentru că din această istorisire putem extrge un număr mai mare de informaţii decât din multe alte publicaţii asupra subiectului, întrucât autorul a descris toate faţetele fenomenului cu scopul de a-i sublinia efectele asupra localnicilor, de a atrage atenţia asupra consecinţelor şi măsurilor ce se impun în condiţiile date, dar şi de a interpreta diversele reacţii faţă de epidemie. Toate acestea sunt susţinute de o ficţiune realistă, ce se pretinde autentică, ţinând cont de convenţia manuscrisului şi de a naratorului la persoana I. Stilul său este acela al unui cetăţean londonez de la sfârşitul secolului 17 ale cărui dileme tragice ilustrează conflictele care măcinau societatea în acele timpuri.

Autorul își începe romanul precizând că așa cum se întâmplă cu orice cataclism, ciuma nu-i luată în serios la început. Lumea îşi zice, uşor indiferentă, că nu-nseamnă mare lucru doi-trei ciumaţi, mâine se vor vindeca şi poimâine vor fugări fetele. La această anevoioasă percepție publică contribuie şi faptul că "pe vremea aceea nu aveam ziare tipărite, care să răspândească zvonuri şi care să umfle faptele prin născocirile oamenilor ".

Curând însă, imediat ce vremea se mai înmoaie, ciuma începe să semneze zilnic condica de prezenţă, iar din prima săptămână din iunie pune stăpânire prăpădul. Cum "cel mai bun leac împotriva ciumei este să fugi din calea ei", tonul la fugă îl dă curtea regală, care o şterge englezeşte la Oxford, urmată - ca o trenă - de nobilime. „Dar săracii şi pătura de mijloc a populaţiei n-au încotro şi rămân pe loc. Şi-aşa cum mereu se întâmplă în vremurile când recolta funebră devine o simplă chestiune contabilă, Dumnezeu e pasat de la creştin la creştin, în toată Londra. Fiindcă ce altceva poate însemna cumplitul flagel, decât o pedeapsă divină pentru largul insectar de vicii ale marii capitale europene?”

Sunt folosite actele statistice din Buletinele mortuare săptămânale (celebrele Bills of Mortality publicate de Compania slujbaşilor parohiali), informaţiile din conversaţiile cotidiene, din ordonanţele Lordului Primar al Londrei, din istorioarele şi anecdotele referitoare la „ciuma săracilor”, precum şi datele de observaţie exploatate jurnalistic, dar şi sociologic. Aceste buletine mortuare raportau în fiecare dintre parohiile londoneze, numărul deceselor și cauzele care le-au pricinuit. Ele erau constituite sub forma unor tabele, în care erau exprimate anumite date calendaristice, numărul total de morți și numărul celor morți din cauza ciumei.

Exemplu:

Numărul total de morți Dintre care de ciumă

3-15 august 5318 3880

15-22 august 5568 4237

22-29 august 7496 6102

29 august-5 septembrie 8252 6988

5-12 septembrie 7690 6544

12-19 septembrie 8297 7165

19-26 septembrie 6460 5533

26 septembrie- 3 octombrie 5720 4929

3-10 octombrie 5068 4227

59869 49605

Un alt tip de tabel al buletinelor mortuare îl constituie cel în care marchează descreșterea molimiei în anumite părți ale orașului.

Exemplu:

De la 12 la 19 septembrie

St. Giles Cripplegate 456

St. Giles in the Fildes 140

Clarkenwell 77

St. Sepulchers 214

Shoredicth 183

Stepney 716

Aldgate 623

White-Chappel 532

Cele 97 parohii din City 1493

Toate opt parohiile din Southwark 1636

6070

Panica acoperă curând oraşul, distracţiile sunt suprimate, sălile de dans se închid, la fel şi tribunalele, pentru că "nimănui nu-i mai arde de gâlcevi". Doar bisericile se suprapopulează, în ciuda pericolului de a lua boala în cadru dumnezeiesc, oamenii întrecându-se în fierbinţeala rugăciunilor. La toate acestea se mai adaugă și faptul că oraşul e survolat de două comete - una în decembrie 1664, alta în aprilie 1665 - ambele considerate drept avertismente trimise de o divinitate care s-a săturat până în gât de turnura lumească a lucrurilor, socotind că s-a cam făcut timpul pentru osândă.