Limba de Lemn

Atât din perspectiva descrierii a ceea ce lingviştii numesc „actul lingvistic”, cât şi din cea a evaluării efectelor pragmatice ale limbajului, „limba de lemn” este un produs al folosirii motivate politic, în primul rând, a unui limbaj „construit”, dintr-o anumită atitudine a emiţătorului faţă de realitate, pentru a manipula. „Reţeta” este eludarea sau ocultarea propriu-zisă a realităţii, eliminarea gândirii, recurgerea la fetişizarea anumitor cuvinte, cu o deosebită frecvenţă în contexte special construite, adoptarea unui registru patetic maniheist (în „alb” şi „negru”). În fond, ne confruntăm cu un regim de folosire a limbajului ce refuză cunoaşterea şi comunicarea rezultatelor acesteia, ci urmăreşte exclusiv influenţarea. Toate regimurile totalitare (moderne) au uzat şi uzează de aceste mijloace, în discursul privind planificarea şi organizarea funcţionării structurilor sociale, dar şi economice, ale statelor în care ideologia, politicul se manifestă prin dictatură.

„Un subsistem (comentariu: nu un sumplu «stil» )al unei limbi, desemnând mai ales elemente lexicale, dar şi unităţi frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de clişee încremenite, cu sens determinat în contextul unei anumite «autorităţi», în mare măsură utilizate stereotip-dogmatic, ca exprimare a unei ideologii (sau simulacru de subsisteme ideologice economice, tehnologice, politice, culturale etc., care deţin o putere sau o autoritate), imitate, dar şi impuse de puterea politică sau de grupări ori de indivizi cu asemenea veleităţi (chiar dacă, în genere, promotorii sau epigonii sistemului ideologic nu cunosc întotdeauna exact conţinutul semantic), apoi difuzate prin repetare, prin utilizarea frecventă în diversele mijloace de comunicare în masă, orale sau scrise, anihilându-se astfel gândirea maselor receptoare, care pot deveni supuse unei sugestii colective; intenţia reală sau cel puţin efectul obţinut sunt în genere de a se impune autoritatea, fie prin secretul ori prestigiul codului deţinut, fie prin cunoştinţele tehnocrate, împiedicându-se altă modalitate de gândire şi, în genere, ascunzându-se, mascându-se adevărata realitate, dacă aceasta nu este favorabilă” (Universalie, p. 71; este reluat, cu unele modificări, textul din articolul Limba de lemn, publicat în „România literară”, nr. 42, din 17 oct. 1991, p. 4).

Reperele, pentru astăzi, pot fi proiectate din două perspective, pe două planuri diferite: cel atitudinal, de postură, şi cel „tehnic”, de analiză a codului.

a) Mass-media este considerată o „putere” în stat („a patra putere”), în funcţia de „avocat” al publicului, „câinele de pază al democraţiei”, dar, pe de altă parte, în multe situaţii, susţinătoare a unor oreintări politice, a unei persoane / personalităţi politice, dezvoltând un discurs argumentativ şi deliberativ. Este vorba de o autoritate asumată, aşadar în loc de „ideologie” avem „poziţie”, a unor grupuri sau a unor indivizi cu veleităţi de deţinere a adevărului (sau adevăraţi ploitologi), „consilieri” ai opiniei publice. Vechiul „duşman de clasă”, respectiv „lagărul” incriminat sunt înlocuite de „ceilalţi”, cei care se situează pe altă poziţie, în primul rând „puterea”, pentru „opoziţie”.

Cf. Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii. Încercare de retorică aplicată (Iaşi, Institutul European, 1999): puterea se obţine/cucereşte pe diferite căi, dar se legitimează prin discurs!; vezi, în special, cap. Putere şi legitimare.

b) Cele mai multe elemente de analiză ale LL în mass-media românească actuală le oferă codul; din această perspectivă se impune distincţia dintre simple clişee şi stereotipii, uzate stilistic şi neperformante pragmatic, şi cuvinte sau turnuri convocate în discurs cu finalitate manipulatoare evidentă.

1. În ceea ce priveşte sursele LL, putem distinge intre cele interne şi cele externe.

În regimurile totalitare LL se constituie ca (sub)sistem aproape exclusiv pe baza ideologiei comuniste, marxist-leniniste până la un moment dat – în mare măsură „internaţionalistă” (iar la noi tradusă din limba rusă). Este sursa externă, folosind un cod adaptat lingvistic; în mass-media au fost preluate lexicul şi construcţiile discursului politic, ale legislaţiei elaborate în conformitate cu orientarea aceastuia; de exemplu, termenii-cheie şi formulările din rezoluţiile congreselor partidului comunist, ca adevărate semnale, devin lexic dominant şi sloganuri ale presei şi audiovizualului şi trec, apoi, la comandă, în limbajul beletristicii, al activităţilor culturale (de „culturalizare”), având ca obiectiv final chiar acapararea (sau măcar contaminarea) discursului privat (limbajul conversaţiei; de altfel, mass-media, în interviuri, înfăţişau acest transfer ca o realitate curentă).