Comunicarea Nonverbală în Artă

Cei mai mulţi oameni cred că doar cuvintele sunt capabile să poarte un mesaj, când de fapt, orice gest, mimică, stil vestimentar, culoare, formă, contribuie la crearea dispoziţiei în care omul primeşte cuvintele.

Desi oamenii sunt educaţi să prefere cuvintele pentru a comunica, în procesul comunicării interpersonale numai 7% din mesaj este transmis pe cale verbală, în timp ce 93% este transmis nonverbal.

Comunicarea nonverbală completează, întăreşte, nuanţează sensul mesajelor verbale şi, în anumite situaţii, este chiar mai credibilă decât comunicarea verbală.

Comunicarea nonverbală este deci acel tip de comunicare care, deşi nu se foloseşte de cuvinte, poate exprima la fel, sau poate chiar mai bine, sentimente, atitudini, emoţii.

Comunicarea nonverbală se realizează prin intermediul codurilor prezentaţionale. Acestea sunt de mai multe tipuri şi pot fi clasificate atât din punct de vedere al naturii unităţilor ce le alcătuiesc, cât şi din punct de vedere al canalului de transmitere.

Există mai multe tipuri de comunicare nonverbală, dintre care cele mai importante sunt:

1. Comunicarea nonverbală denumită senzorială, deoarece se bazează pe ceea

ce recepţionăm cu ajutorul simţurilor (vizual, auditiv, kinestezic, olfactiv şi gustativ).

2. Comunicarea nonverbală estetică (pictura, muzica, dansul, moda etc.), care

are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistică şi comunică diferite

emoţii artistice.

3. Comunicarea nonverbală bazată pe folosirea însemnelor (steaguri, insigne,

uniforme etc.) şi a simbolurilor specifice, ca de exemplu, cele legate de religie (cruce,

altar, icoane etc.) sau statut social (gradele la ofiteri, titulatura, decoraţiile etc.).

Comunicarea nonverbală estetică

Ca fapt de comunicare arta are însuşirea generală de a exprima un conţinut clar prin mijloace şi elemente care devin expresive şi pentru alţi oameni, cărora artistul li se adresează.

Este de la sine înţeles că această comunicare a artistului cu publicul său prin intermediul operei se structurează într-un limbaj specific ce presupune codificarea într-un anumit fel al semnificatului, în structura şi forma căruia semnificantul trebuie să se facă accesibil.

Problema accesibilităţii în raport cu limbajul folosit de artist reprezintă un element esenţial al comunicării. Evident că intenţia artistului, în momentul alegerii unui sistem semiotic sau a unor problematici, este aceea a unei comunicări totale cu publicul său. Receptivitatea însemnă realizare. Dar de multe ori, această codificare nu poate constitui un bun social, opera de artă neputând să transmintă informaţiile necesare, corespunzătoare interesului şi aspiraţiilor manifestate de public. Apare aici ideea dependenţei, atât a artistului, cât şi a publicului, de condiţiile sociale, mediu ce favorizează în ultimă instanţă însăşi comunicarea pe aceleaşi coordonate psihosociale.

Bineînţeles însă că această idee nu exclude particularităţile individuale, care în actul comunicării reprezintă, cel puţin pe un plan particular, un ”fac totum”.

Deci, dacă un prim moment al comunicării este reprezentat de structurarea într-un sistem de codificare a materialului de către artist, sistem expus publicului, un al doilea moment ar fi decodificarea acestiu sistem de semne pe baza sensibilităţii individuale a contemplatorului, sau recodificarea într-un sistem personal, dar amândouă reprezentând elementul de comunicare dorit iniţial de artistul creator. Cunoaşterea şi creaţia artistică se intersectează sintetic în adevăruri reflectate încă din cele mai vechi lucrări ale istoriei cuturii: Rig-Veda şi Sakuntala, Mahabharata şi Ramayana, Biblia şi poezia gnomică, epopeile homerice, Parmenide, Empedocle, Heraclit, Platon sau Lucreţius.

Diversele sisteme de semne folosite în actul comunicării artist-contemplator reprezintă tot atâtea faţete ale artei, pornind de la cuvânt în literatură, sunete în muzică, culoare şi formă în pictură, sculpură şi arhitectură. Structurarea acestor semne generează vastele posibilităţi de manifestare ale artei, în raport cu multitudinea problemelor ce le poate aborda.

Funcţia de comunicare a artei este perfect ilustrată de-a lungul istoriei sale prin mesajele transmise, care reprezintă o adevărată frescă a societăţii în dezvoltarea ei, mesaje pornind de la informaţiile despre societatea primitivă ce ni le dau picturile rupestre de la Altamira, Lascaux sau Madeleine şi până la evenimentele secolului trecut surprinse în opera lui Picasso, Schonberg sau Moore.