Monedă

1.1. Consideraţii generale asupra monedei. Funcţiile monedei.

Piaţa bunurilor de consum personal şi a bunurilor investiţionale a reprezentat suportul real pentru analiza şi formularea regularităţilor funcţionării pieţei, în general. Pe baza exemplului concret al obiectului pieţei arătate au fost explicate mecanismele de formare a preţului în condiţiile diferitelor tipuri de pieţe.

Elementele metodologice şi teoretice astfel dobândite pot fi folosite pentru analiza mecanismelor şi funcţiilor unor pieţe specifice, cum este piaţa monetară. Indiferent care este optica de abordare a pieţelor băneşti şi de credit, esenţială este unitatea indestructibilă între pieţele monetară, financiară, de credit şi cea valutară. O asemenea apreciere poate fi susţinută cu mai multe argumente:

- unicitatea rolului monedei naţionale, indiferent de formele ei concrete şi de pieţele al căror obiect în formează;

- funcţia unică a agentului economic bancar-financiar şi de asigurări; intermedierea bănească şi financiară între toţi agenţii nonbancari;

- caracterul unitar al procesului de asigurare a economiei cu disponibilităţile băneşti, suportul real unic al economiilor şi plasamentelor.

Fiecare piaţă monetar-financiară funcţionează însă pe baza unor reguli şi prin mecanisme proprii.

Problema definirii monedei a fost dintotdeauna dificilă şi controversată. Aceasta deoarece moneda a fost în realitate acceptată de oameni ca un instrument multidimensional.

Răspunsul tradiţional la o astfel de întrebare a fost acela că moneda este bunul care sparge trocul şi transformă deci un schimb direct într-un schimb indirect, cu două faze: vânzarea şi cumpărarea.

În lumea economică, moneda poate fi asemănată cu forma lichidă a lumii fizice. Nu întâmplător, se susţine că moneda este sângele care “irigă” corpul social al oricărei ţări.

Ea reprezintă premisa primară a tuturor pieţelor şi liantul originar al mecanismului concurenţial general. Moneda este un simbol definitoriu al comunităţii naţional-statale. Moneda este o categorie macroeconomică, la care toţi agenţii economici dintr-o ţară se raportează, ea constă din tot ceea ce poate îndeplini şi, în fapt, îndeplineşte funcţiile de măsurare a activităţilor economice şi de mijlocire a schimbului.

Pe primele sale trepte, schimbul s-a efectuat sub formă de troc - un bun se schimbă pe altul direct, fără nici un mijlocitor. Pe măsura amplificării actelor de schimb şi din necesitatea facilitării acestora, din mulţimea bunurilor s-au desprins unele, având un rol intermediar, şi totodată de etalon pentru măsurarea celorlalte. Sunt primele forme concrete de bani fixate asupra unor obiecte diferite: animale, bucăţi de metal, piei, blănuri etc. Treptat rolul de bani s-a restrâns la metale preţioase (aur, argint) datorită unor proprietăţi intrinseci a acestora. Pentru că bucăţile de metal preţios folosite ca bani erau diferite ca mărime (greutate) şi puritate, era necesar ca în actul de schimb să aibă loc de fiecare dată şi evaluarea acestora. Asemenea dificultăţi care îngreunau schimbul au fost înlăturate prin emiterea sau baterea de monedă, adică prin folosirea unor bucăţi “tipizate” de metale preţioase, de o anumită greutate, puritate şi marcate cu unul sau mai multe semne distinctive pentru a fi recunoscute. După Herodot, baterea primelor monede a avut loc în sec. VII - VI î.e.n. şi timp de circa două milenii şi jumătate - practic până în secolul al XVII-lea, banii au existat în principal sub formă de monede de aur şi argint, diferite în timp şi spaţiu ca denumire, dimensiuni, greutate, conţinut de metal preţios. Pentru utilizări limitate se foloseau în paralel şi monede din metale ordinare.

Emiterea, adică “baterea de monedă” era reglementată strict ca privilegiu şi drept al Suveranului sau al Statului.

Din secolul al VI-lea monedelor din metale preţioase aflate în circulaţie li s-au adăugat bancnotele (biletul de bancă sau moneda hârtie) - o bucată de hârtie cu dimensiuni şi format speciale, imprimată faţă-verso de către un organism public şi a cărei valoare nominală indicată era cea atestată de către stat.

Primele bilete de bancă au fost emise în Olanda, pornindu-se de la obiceiul comercianţilor de a-şi păstra piesele de aur şi argint la bănci. Pentru a confirma acest fapt, băncile dădeau o dovadă, un bilet la purtător, pe care era înscrisă valoarea nominală a pieselor. Banca devenea un depozitar, iar biletul respectiv confirma depozitul şi angajamentul băncii de a restitui, la cerere, cantitatea de piese metalice depuse oricui prezenta un asemenea bilet. Biletele astfel emise au înlocuit monedele de aur şi argint în circulaţie, fiind denumite, monedă “fiduciară” (în limba latină “fiducia” = încredere). Ele erau simbolul încrederii în capacitatea băncii emitente de a rambursa sumele corespunzătoare. Cu timpul, emisiunea de monedă din metale preţioase sau fiduciară a devenit dreptul exclusiv al unei bănci - Bursa de Emisiune sau Banca Centrală.