Noile Provocări ale Managementului Concurențial

1.Introducere

Economia de piaţă, în Europa Centrală şi de Est, este de acum o realitate de necontestat, fiind rezultatul trecerii la noi forme de organizare economice ale statelor din fostul „bloc comunist”, abandonându-se rapid regulile rigide, neperformante şi fără perspectivă ale economiei planificate.

De fapt, punctul de plecare în realizarea reformelor, înfăptuite uneori cu mare intensitate, l-a constituit o moştenire destul de grea, în care proprietatea de stat, aşa după cum este cunoscut, era omniprezentă atât în sectorul public, cât şi în sectorul privat (al întreprinderilor). Mai mult, întreprinderile erau simple „operatori de servicii” executând comenzile primite de la centru, pentru a realiza planurile cincinale, rămase de acum istorie, fiind vorba de producţia planificată, pe de o parte şi onorând aceleaşi comenzi pentru desfacere a căror planificare se realiza tot de la centru, pe de altă parte. Comenzile erau permanente (şi astfel lipseau de griji companiile) atât pentru obţinerea şi desfacerea producţiei, cât şi din punct de vedere al intervenţiei statului în economie, care nu au făcut altceva decât să robotizeze activitatea din întreprinderi, accentul punându-se atât din perspectiva echipelor de conducere, dar şi a celor de execuţie, pe latura cantitativă a producţiei şi planurilor, abandonându-se concepte precum cele legate de calitate, preţ de piaţă sau de viziune strategică pentru conducerea întreprinderilor.

Au rezultat „întreprinderile mamut”, atât ca dimensiuni fizice, cât şi ca dotare cu echipamente tehnologice concepute pentru unele ramuri strategice ale economiei naţionale: industria energetică, siderurgică, transporturi şi telecomunicaţii, care nu au fost şi poate nici în prezent nu sunt pregătite pentru a face faţă regulilor dure ale economiei de piaţă. Energofage şi cu cheltuieli de regie foarte mari, dar şi cu o productivitate deosebit de scăzută, întreprinderile caracterizate printr-o rigiditate confirmată de imposibilitatea adaptării la cerinţele pieţei (de fapt la cerinţele consumatorilor), au fost „edificate” mai ales în zona exploatării resurselor naturale (petrol, gaze naturale, resurse energetice sau cărbuni) cu exemple numeroase: combinatele siderurgice, combinatele de exploatare miniere (Valea Jiului), centralele de producere a energiei termice (căldura) sau a energiei electrice etc., dar şi în zonele de larg consum, mai ales a textilelor, a încălţămintei, a produselor de panificaţie, întreprinderi care ulterior au cedat regulilor dure ale economiei de piaţă.

La toate acestea s-a adăugat intervenţia statului (dăunătoare) pentru finanţarea investiţiilor, alocându-se din bugetul de stat resurse importante pentru dotările cu echipamente sau pentru retehnologizările necesare, atât cât s-a putut înţelege la vremea respectivă prin retehnologizare. Întreprinderile au fost astfel obişnuite să nu lupte pentru existenţă (piaţa funcţiona în regim planificat), să nu identifice resurse de finanţare (pentru investiţii mai ales proprii şi împrumutate) cu scopul de a obţine cel mai mic cost al capitalului.

Am ajuns astfel la „masa reformei” cu o întreprindere schilodită, care se pendula între comenzile de producţie şi desfacere primite de la centru, între sursele de finanţare primite de la bugetul de stat inducându-se ideea statului „atotprotector” atât pentru societatea civilă în ansamblul său, cât şi pentru întreprinderi deopotrivă. Statul şi întreprinderea colaborau după o relaţie de familie „părinte-copil”, în care copilul, atunci când este părăsit de părinte, după ce o perioadă lungă de timp a fost îngrijit de acesta, cu greu mai face faţă realităţilor (mai ales a celor impuse de economia de piaţă) din mediul exterior al acesteia. Cum toate acestea nu erau suficiente, ne-am trezit, e adevărat nu peste noapte, cu o mentalitate a resurselor umane lipsită de simţul responsabilităţii, de creativitate, de munca în echipă, de asumare a riscurilor (aproape nexistente) modelată practic după conceptul proprietăţii de stat sau proprietatea „noastră, a tuturora”.

2. Noile provocări ale mediului concurenţial

Guvernată de „mâna invizibilă” a lui Adam Smith, economia de piaţă a adus cu sine o serie de concepte şi valori noi, în categoria acestora încadrându-se: piaţa – fiind de acum locul în care atât practic, dar şi teoretic, se întâlneşte cererea cu oferta de produse. Exigenţele pieţei cer cu prisosinţă a se respecta deviza, inteligent formulată de Th. Levitt: „A produce ceea ce se poate vinde şi nu a vinde ceea ce se poate produce.”

Mecanismele de reglare ale pieţei fac astăzi ca producătorul să nu înregistreze, pe cât posibil, supraproducţie, în timp ce consumatorul să nu rămână cu nevoile de consum nesatisfăcute; mediul concurenţial face posibilă concurenţa între firme, piaţa sancţionându-le atunci când acestea nu şi-au adaptat oferta lor la cerinţele consumatorului, prin faliment sau reorganizare. Este o competiţie continuă în care firmele luptă pentru subzistenţă pe piaţă şi pentru a obţine avantajul competitiv, iar în cadrul acestei lupte câştigătorul final este consumatorul care, în termeni de calitate şi cantitate (dar mai ales preţ), va avea cererea sa satisfăcută, fiind adeseori asimilat cu „consumatorul-rege”; proprietatea privată este oarecum fundamentul acestei construcţii arhitecturale fiabile a economiei de piaţă. Proprietatea de stat este acum abandonatăde natura raţionamentului logic al funcţionării economiei de piaţă în ansamblul său.

Asistăm în prezent la trecerea din proprietatea statului în proprietatea privată a activelor sale, prin diverse „proceduri şi raţionamente” în categoria acestora încadrându-se de departe privatizarea. Cu bunele şi neajunsurile ei, privatizarea a adus un suflu nou în economia naţională şi nu numai, consolidându-se atât cât a fost posibil simţul responsabilităţii, dar şi asumarea riscurilor în managementul afacerilor. Însă privatizarea nu este suficientă pentru a determina mutaţii profunde. În general într-o economie, este necesar ca odată cu aceasta să se producă şi o schimbare de mentalitate.