Negocierea în situații de criză

INTRODUCERE

Ne vom întreba de ce oare se abordează un subiect despre arta de a negocia într-un mediu bazat destul de strict pe regulamente- Un mediu în care totul este foarte bine delimitat prin zeci de articole de lege, prin completări, revizuiri şi adăugiri ale acestora, pentru a nu exista aproape nimic care ar putea la un moment dat să scape de sub control.

Aceasta este prima extremă a mediului militar la care fac referire: totul este clar, bine gândit şi legiferat. A doua extremă ar fi că lucrurile de multe ori nu merg chiar ca la carte. Se lucrează cu factorul uman, problemă destul de delicată de altfel şi acest aspect ar putea conduce de multe ori spre imprevizibil. Acesta ar fi argumentul în favoarea însuşirii de către militari a unor tehnici şi tactici de negociere; şi care comandant, de la cel mai mic nivel ierarhic, nu s-a confruntat cu o situatie de criză, nu a fost pus în postura de a soluţiona un conflict între subordonaţi, iscat de multe ori din motive banale- Efortul fizic prelungit, condiţiile grele de lucru, lipsa hranei etc. sunt doar câţiva dintre factorii care creează un mediu prielnic izbucnirii unor reacţii necontrolate. Drept este, pentru orice abatere există pedeapsa. E simplu de aplicat o măsura punitivă. Dacă vrem însă cu adevarat să soluţionăm problema, pedeapsa ar trebui sa fie cel din urmă mijloc.

De aceea, consider că fiecare comandant,începand de la cel de pluton, ar trebui să aibă cunostinţe minime despre arta negocierii. În viată, ne confruntăm aproape la fiecare pas cu situaţii în care trebuie să negociem. Şi dacă vrem ca lucrurile să se finalizeze cu bine şi ambele părţi să fie mulţumite, trebuie să respectam câteva reguli. Să ţinem cont că, indiferent unde şi între cine sunt purtate, negocierile apelează la retorică, la logică şi la elemente de teoria argumentării. Totodata, elementele de comunicare nonverbală, precum fizionomia, mimica, gestica, atitudinea, aspectul general au o importanţă care nu trebuie deloc neglijată. De câte ori nu am avut în faţă un comandant căruia îi simţeam anumite scăpări în modul de a evidenţia un aspect, o problemă, chiar şi de a da un ordin, ca să nu mai vorbim despre faptul că nu reuşeau să ne convingă în nici un fel de necesitatea executării anumitor dispoziţiuni. Şi reversul: nu v-aţi aflat niciodată în postura de a vi se spune prin cuvinte frumoase şi convingătoare lucruri care nu au fost deloc în avantajul vostru- Nu v-aţi simţit niciodată păcăliţi- Dar dacă ne gândim că acel comandant care a folosit diverse metode pentru convingerea subordonaţilor a rezolvat astfel o situaţie de criză şi, mai mult, a avut şi acordul dumnea¬voastră deplin pentru asta.

Negocierea este un talent, un har înnăscut, dar şi o abilitate dobândită prin experientă şi învăţare.

1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND LUAREA DE OSTATICI

Evoluţia societăţilor contemporane evidenţiază faptul că deşi s-au intensificat măsurile şi intervenţiile instituţiilor specializate de control social împotriva faptelor de delicvenţă şi criminalitate,în multe ţări se constată multiplicare a delictelor comise cu violenţa şi agresivitate precum şi a celor din domeniul economic şi financiar-bancar, fraudă, şantaj, mită şi corupţie. Reprezenâand o problemă socială a carei modalitate de manifestare şi soluţionare interesează atât factorii de control social (poliţie, justiţie, administraţie) cât şi opinia publică. Asemenea delicte şi crime comise prin violenţa şi corupţie tind să devină deosebit de intense şi periculoase pentru stabilitatea şi securitatea instituţiilor,grupurilor şi indivizilor; fiind asociată de multe ori cu cele de crima organizată, terorism şi violenţă instituţionalizată, specifice, subculturilor violenţei şi crimei profesionalizate.

Convenţia împotriva luării de ostatici (adoptată la O.N.U. în 1979) prevede că, cel care sechestrează o persoană sau o reţine şi o ameninţă să o omoare, o va răni sau continua să o reţină pentru a constrânge un stat, o organizaţie internaţională, o persoană fizică sau morală, să indeplinească un act ori să se abţină de la acesta, ca o condiţie a punerii in libertate a ostaticului, comite infracţiunea de "luare de ostatici" (art. 1). Statele sunt obligate să pedepsească asemenea infracţiuni, corespunzător gravităţii lor. Statul, pe teritoriul căruia, se află prezumtivul infractor, îl va reţine şi va lua măsuri pentru urmărirea şi finalizarea procedurilor penale împotriva lui; dacă nu-l extradează, este obligat să-1 supună urmăririi penale şi să-1 judece, ca pentru o infracţiune cu caracter grav (art. 8).

În ceea ce priveşte motivul care stă la baza acţiunii agresorului, acesta este destul de important în stabilirea gravităţii situaţiei, a negocierilor, a gestionării întregii acţiuni de salvare.

Înţelegem de ce conceptul de "ostatic" este cu atât mai complex şi presupune existenţa mai multor factori concomitent: distrugerea unor concepte fundamentale, cum este cel de siguranţă, inducerea unei stări de panică atât pentru persoana care este privată de libertate, cât şi pentru societate, acţiunea având drept scop tocmai inducerea unei stări de tensiune,amenintare, haos.

În ceea ce priveşte motivul care stă la baza acţiunii agresorului, acesta este destul de important în stabilirea gravităţii situaţiei, a negocierilor, a gestionării întregii acţiuni de salvare.