Procedee de Conceptualizare

Se stie ca dreptul, in masura in care este conceput ca o totalitate de norme, reclama un grad de tipizare relativ ridicat.

Pornind de la aceasta premisa, putem afirma ca procedeele de logica juridica sunt indispensabile in opera de construire a reglementarilor juridice.

In acest context, conceptele, categoriile, constructiile si in general, structurile logice ale dreptului corespund acelei cerinte de baza a tehnicii legislative, care consta in capacitatea lor de a se mula faptelor si relatiilor sociale, precum si dinamismului necesar al acestora. Este cazul, de pilda, a unor concepte si constructii, cum sunt: responsabilitatea juridica, nulitatea actelor juridice, personalitatea juridica a numeroase concepte si categorii ale dreptului penal, nemaivorbind de concepte de maxima generalitate (categorii), cum sunt cele de drepturi subiective, obligatii juridice, subiecte de drept, raporturi juridice, etc.

Constructia conceptuala nu poate fi insa, despartita de operatiile de elaborare a fondului reglementarilor juridice. Justetea si eficacitatea regulilor de drept reclama o redactare adecvata a realitatii pe care normele juridice sunt chemate sa le reglementeze, reflectare ce nu se poate realiza fara o buna folosire a mijloacelor conceptuale.

La preocuparile privind justa configurare a fondului se adauga si cele legate de nevoia de a asigura practicabilitatea, realizabilitatea fondului exprimat in forma conceptuala. Din acest punct de vedere, preocuparea unei exprimari tipizate, cu un grad determinat de generalitate, se conjuga cu cea de asigurare a unei note de suficienta determinare (A. M. Naschitz).

Procedeele principale ale tipizarii juridice sunt:

1. Definirea, prin cate se urmareste o determinare cat mai precisa a conceptelor ce urmeaza sa constituie elementele normei juridice;

2. Clasificarea, procedeu de concentrare a materiei juridice prin gruparea, dupa anumite criterii, a conceptelor rezultand din operatiile de definire;

3. Constructia juridica, procedeu mai complex chemat sa ofere o configurare logica si sintetica solutiilor legale si sa asigure capacitatea de expansiune a reglementarilor juridice;

4. Prezumtiile;

5. Fictiunile.

DEFINIREA

Opera de reglementare juridica implica ca necesitate, o precisa definire a tuturor elementelor acestei reglementari.

In acest cadru, se ridica urmatoarele probleme:

- utilizare cuvintelor, claritatea si precizia sensului atribuit diferitilor termeni folositi in cuprinsul textului de lege. Fiind mai mult o chestiune de ordin terminologic, tinand seama de precizia limbajului juridic, ne limitam deci la constatarea ca o buna definire a termenilor folositi in lege face textul inteligibil, ajuta la intelegerea sferei de cuprindete a reglementarilor, la sesizarea naturii institutiilor juridice si, ca atare, la asigurarea practicabilitatii normelor de drept.

Sensul termenilor, institutiilor, etc., poate fi facut inteligibil in legiferare nu prin enuntarea directa a unor definitii, ci prin modul cum este configurat ansamblul reglementarii, prin felul in care se desprinddin aceasta reglementare.

De pilda, fara a exista o definitie a contractului de vanzare-cumparare, elementele lui esentiale pot fi desprinse din ansamblul normelor ce reglementeaza materia.

In aceste cazuri, tocmai pentru scopuri specifice de tehnica juridica, legiuitorul simte nevoia sa integreze, in textul legii insasi, anumite definitii.

Exemplificarea in acest sens, cu dispozitiile cuprinse in articole speciale ale Codului penal, in care se definesc, intr-un titlu special, ce poarta chiar denumirea de „intelesul unor termeni sau expresii in legea penala” notiuni cum sunt: „teritoriu”, „savarsirea unei infractiuni”, „consecinte grave”, „consecinte deosebit de grave”, „functionar”, „alti salariati”, „rude apropiate”, „secrete de stat”, „arma”, „fapta savarsita in public”, „timp de razboi”. De altfel, intreaga parte speciala a Codului penal este in buna masura alcatuita din asemenea definitii.

In plus, necesitatea definirii termenilor se resimte cu atat mai puternic, cand termenii folositi au in diferite ramuri de drept, sau chiar in cadrul aceleiasi ramuri, intelesuri diferite. De pilda, legislatia noastra foloseste in acceptiuni diferite, notiuni cum sunt cele de „familie”, „rudenie”, „caz fortuit”, „localitate”, „acte de administrare”, „terti”, „institutie”.

In acest context, remarcam ca este necesar, ca in activitatea de legiferare, pe cat posibil, sa se tinda la o folosire unitara a terminologiei juridice, pentru desemnarea acelorasi realitati cu termeni identici.