Logica Juridică

Termenul de “logică” sau “logic” trimite de obicei la gândirea corectă, cu deosebire, la regulile gândirii corecte. Rezonanţa conotativă asociată este cea de rigoare, precizie, claritate, respect necondiţionat pentru adevăr.

Procesul complex al gândirii logice efective, apoi, al cunoaşterii legilor sale obiective, tot prin gândire, al reprezentării acestora, în cadrul gândirii, prin intermediul limbajului, este o condiţie sine qua non pentru omul de ştiinţă contemporan, sau pur şi simplu, pentru un om cu adevărat instruit. Aşa cum a fost, de fapt, pentru orice demn reprezentant al speciei homo sapiens, de-a lungul istoriei, dacă a avut pretenţia de a se insera, în condiţii de normalitate, în viaţa socială.

Cei care tratează fundamentele dreptului recunosc deschis că o cercetare a raportului juridic şi a răspunderii juridice ar rămâne neîmplinită fără o abordare a problematicii logicii juridice. Cei care abordează teoria generală a dreptului ca ştiinţă-sistem al ştiinţelor juridice (ce comportă ştiinţe generale, particulare şi tehnico/aplicabile vizând universul juridic), includ logica juridică în zona tehnico-aplicabilului juridic. Cei care construiesc o filosofie a dreptului susţin, la modul cel mai hotărât, că, prin ignorarea instrumentului logic, gândirea juridică riscă o scufundare în “ labirintul meşteşugărescului”, la fel cum gândirea geometrică s-ar pierde în “aproximări comode”.

În spatele persoanei în drept se află omul care, în calitate de individ, îşi aproprie socialul prin normativitatea juridică; în spatele acestei normativităţi se află şi asimilarea câştigurilor cognitive venite dinspre ştiinţele preocupate nemijlocit de om, printre care logica (nefiind ştiinţă, în înţeleseul tradiţional, ci mai mult decât ştiinţă), îşi aproprie raţionalul prin normativitatea logică.

Dacă logica este instrumentul oricărei ştiinţe, atunci trebuie să fie şi instrumentul ştiinţelor juridice. Dacă ne întrebăm cu privire la existenţa unei logici proprii a dreptului, atunci trebuie să presupunem existenţa unei ordini raţionale specifice a dreptului, ce ar putea fi explicată cu metoda logicii adecvate acestei ordini. Dacă ne întrebăm însă cu privire la existenţa unei logici particulare a ştiinţelor juridice, prin care să se explice realitatea juridică, atunci răspunsul se complică: în cazul în care acceptăm că realitatea juridică are forma logică a ordinii, întâlnită şi în alte domenii de realitate (naturală sau socială), rezultă că nu există o metodă logică particulară a ştiinţelor juridice; în cazul în care realitatea juridică nu are forma logică a ordinii din celelalte domenii şi niveluri de realitate, rezultă că există o metodă logică particulară a ştiinţelor juridice.

De aici, mai departe, se produce însă şi prima ruptură între logic şi juridic: principiile sunt necesare şi suficiente în întemeierea realităţii logice (gândirea logică) cât şi a realităţii juridice (reglementarea normată a relaţiilor şi comportamentelor umane), dar axiomele şi postulatele sunt numai convenţii suficiente în întemeierea unui sistem de gândire având ca obiect fenomenul gândirii logice, ceea ce nu mai este şi cazul sistemului de gândire juridică având ca obiect fenomenul juridic. Căci nu există fapte juridice, ci semnificaţii juridice ale faptelor sociale, semnificaţii ce se constituie pe temeiul unor norme juridice, norme ce nu se mai pot întemeia pe axiome şi postulate convenţionale şi, deci, suficiente dar nu şi necesare. Numai logica are privilegiul acestei triple reflexivităţi: de a fi propriul său obiect, propriul său sistem de gândire a propriului obiect şi propriul său mod de teoretizare şi exprimare a gândirii de sine.

Pentru jurişti este mai greu să justifice raţionalitatea obligaţiilor, permisiunilor şi interdicţiilor, faptul că spaţiul valorilor interiorizate formează o unitate asumată de subiect iar spaţiul valorilor juridice, consacrate de o autoritate exterioară individului, formează o unitate de conformare. Dreptul nu cere nimănui să-şi asume, ci să se conformeze.