Un om necăjit

Desi scurta, uniepisodica, surprinzind, adica, un singur moment din viata - aici, intilnirea autorului cu un copil care isi poarta, trist, oitele la pascut intr-o zi de inceput de primavara - aceasta scriere a lui M. Sadoveanu are o complexitate nebanuita si greu sesizabila la o lectura grabita. Numita, in manual, schita, Un om nacajit este, mai degraba, o povestire, specie cultivata cu predilectie si ilustrata cu stralucire de autorul Baltagului si al Nea mului Soimarestilor. Caci, chiar si in romanele sale, Sadoveanu este, in primul rind, un povestitor.

Cit priveste complexitatea acestei povestiri, ea rezulta din mai multe elemente: alternarea planurilor temporale, prezent-trecut si a modurilor relatarii: povestit-evocare; consonanta sau contrastul ?dintre natura si starile sufletesti ale personajelor centrale; prezenta vie in naratiune a unor personaje care nu iau parte la actiune ca naratorul si Niculaes; profunzimea psihologica extraodinara a a-cestui om nacajit. Maestru neintrecut al tablourilor de natura, Mihail Sadoveanu surprinde, ca un pictor impresionist, peisajul primavaratic: pa-mintul se zbicise, incepusera sa infloreasca galben cornii, mu gurul proaspat al primaverii, pamintul reavan, cerul. limpe-de, A soarele (care) umplea cimpiile de lumina. In acest cadru are loc intilnirea dintre povestitor si baiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onisor, al carui portret se incheaga din linii fine si din tuse intunecate: era un copilas palid si ma runtel, avea ochi tristi invaluiti ca-ntr-o umbra cenusie, c-un glas moale in care parca suna o suferinta timpurie. Numindu-1 flacau pe baiejelul numai de-o schioapa care abia intrase in a opta pnmavaja a vietii, autorul incearca sa si-1 apropie, sa faca din el un partener de dialog, dezvaluind, totodata, virsta interioara a copilului.

Atitudinea povestitorului se schimba (zimbetul meu pieri pe data) si ceea ce parea sa fie o conversatie banala intre un drumet si un copil care paste citeva oi in cringul de la marginea satului devine un dialog profund despre responsabilitate si durere, despre viata si moarte. Caci copilul care se simte vrednic sa pasca oitele judeca precum un gospodar, este mihnit ca unele animale i-^au pierit, desi se stie a nu fi vinovat de aceasta, isi face datoria ca si ceilalti membri mai virstnici ai familiei (-Tatuca nu-i acasa, a iesit la arat cu cei mari), ar vrea sa-1 apuce de piept pe raul cela care ii lovise cu caruta oaia, vorbeste cu seriozitate si durere, ca un om mare. Cu toate acestea, desi experienta timpurie a mortii il maturizase inainte de vreme, sufletul lui de copil vibreaza de fiecare data cind isi aminteste de fiinta cea mai draga - mama. Atunci glasul lui dintr-o data scazuse intr-un tremur de lacrimi si copilul vorbea incet cu glasul lui de suferinta, intre planul intimplarii si planul evocarii povestitorul interpune o cortina, un alt peisaj - dumbrava cu aluni si cornii in floare, cu toporasi ...