Tema iubirii în poezia lui Mihai Eminescu, George Bacovia și Lucian Blaga

Tema iubirii este cea mai des intalnita tema in literatura lumii, cu atat mai mult in poezia lirica. Cei care au nuantat poezia iubirii, surprinzand toate aspectele ei au fost poetii romantici, visatori si cautatori ai absolutului si in plan sentimental. Ca atare, nu este o noutate faptul ca Mihai Eminescu a perceput iubirea ca un sentiment intemeietor, ca un mit fundamental al poeziei orale si culte. Daca scriitorii clasici aveau ca model cuplul adamic, romanticii isi imaginau cuplul uman intr-o concordanta perfecta cu ritmurile lumii cosmice.

Simbolistii, ca poeti ai orasului si ai materiei in descompunere, au asociat dragostea cu moartea. Pentru ei iubirea nu mai este proiectata in absolut, ci este traita ca un sentiment bolnavicios si condamnat esecului.

Mihai Eminescu nu a fost pastelist, ci percepe natura din perspectiva romanticului. La el natura indeplineste mai multe roluri: este cadru prielnic, ocrotitor, favorabil cuplului erotic; cadrul rustic, un loc inafara civilizatiei asa cum este prezentata in idile. Eminescu selecteaza din natura anumite elemente pe care le foloseste in poezia iubirii: elemente cosmice (cum sunt stelele, luceferii si luna); noaptea, care creaza o atmosfera misterioasa. Elemente acvatice: izvoarele, ca simbol al regenerarii permanente spirituale; lacul- un alt element acvatic. Mihai Eminescu imprumuta de la poetul francez Lamartine motivul lacului. Un alt element acvatic intalnit la Eminescu este fantana care are cumpana, situata inafara satului. Ea poate fi asociata cu infinitul, locul odihnei vesnice. Mai sunt folosite elemante terestre reprezentate prin codru, padure, anumiti copaci sacri cum ar fi: teiul, plopul, salcamul: Sara pe deal buciumul suna cu jale, / Turmele-l urc, stelele scapara-n cale, / Apele plang clar izvorand in fantane; Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine! / Luna pe cer trece-asa sfanta si clara, / Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara, / Stelele nasc umezi pe bolta senina, / Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina. // Stresine vechi casele-n luna ridica, / Scartaie-n vant cumpana de la fantana, // Langa salcam sta-vom noi noaptea intreaga, / Ore intregi spune-ti-voi cat imi esti de draga. // Si surazand vom adormi sub inaltul, / Vechiul salcam (Sara pe deal) In functie de aceste elemente, de prezenta sau absenta lor in natura, de tonalitatea sentimentului si de imaginea inbitei, poezia de dragoste a lui Mihai Eminescu ia infatisarea atat a idilelor cat si elegiilor erotice. In a doua perioada a vietii sale, poeziile lui capata o tonalitate trista si se apropie de elegia erotica, romanta, cantec. Natura este saracacioasa si urbana reprezentata prin starzi pustii, ferestre inchise, plopi insingurati. Chipul iubitei se schimba. Sentimentul eroticului apartine de trecut si de aici apare regretul, nostalgia, singuratatea: Pe langa plopii fara sot / Adesea am trecut; / Ma cunosteau vecinii toti- / Tu nu m-ai cunoscut. // La geamul tau ce starlucea / Privii atat de des; / O lume ...