Teatralismul Universului Bacovian

Primul lucru care ne izbeste la Goerge Bacovia este tocmai spiritul teatral, manierismul, stilul suferintei. Nu ascultam spovedania unui bolnav, ci luam parte la o punere in scena, poetul desprinzandu-se pe fundalul universului caruia i-a dat viata aproape ca unui personaj.

Pornind de la afirmatiile criticului Nicolae Manolescu de mai sus si cele ale lui Ion Pop - Bacovia intemeiaza un spectacol al dezordinii bine regizate, diminuindu-se insa esenta si profunzimea textului -, putem concluziona ca Bacovia este un adevarat mestru in evidentierea spectacularului, fiind autorul unor poezii in care scenariul este unul voluptos al deziluziilor, al letargiei, al sensibilitatii refulate.

In cea mai grava, mai dramatica latura a sa, jocul poetic bacovian ar fi inscenarea unui spectacol sui generis, astfel construit incat sa sugereze acel mod de a fi jucat al omului alienat pana si de propria individualitate, intr-un univers a carui dinamica e asimilata miscarii unui mecanism.

Lirica lui Bacovia, o adevarata imagine al jocului lumii, il pune pe autor intr-o pozitie cu totul aparte, deoarece partea de libertate a celui jucat este ca si nula, poetul, deposedat de masca sa, punand in evidenta surprinzatoarea prezenta a celui absent.

Reflectate in oglinda, gradina, toamna, peisajul, devin decor si scena. Iubita cantand o poema in fotoliul ei, ofera un recital. Dar mai ales, personajul care spune eu si care este identic cu poetul numai in sensul nuantat de dialectica pseudonimiei se da in spectacol prin pantonimia propriei morti sau poate a mortii oricui si a tuturor. Salonul, ca si gradina, sunt scene: teatrul pe care se prezinta trei acte: moartea naturii, incercarea de ucidere a textului vechi crima esuata si moartea mimata a fapturii umane ca ritual al renasterii. Ca si oglinda, scena este locul unde se dedubleaza o realitate absenta: o piesa care poate nu exista si nu poate exista in alta parte decat pe scena: nici o prezenta nu exista inaintea sau in afara reprezentarii, a reprezentatiei. Bacovia nu este un homofestivus, nu mimeaza pe spectacular, desacralizand realul denaturat printr-un spectacol regizat cu buna stiinta. Are loc, astfel, distantarea dintre gest si cuvant, dintre pretext si efect. Nota teatrala a universului bacovian exista, dar autorul nu se vede pe sine ca personaj, din contra, se anuleaza tot timpul ca prezenta scenica, interiorizandu-se in sine pentru sine, nu incearca sa ucida textul, deci, poate il moralizeaza, experienta morala devenind una reala. Eul bacovian, purificat, accepta teatral riscul de a ramane singur, alaturi de o imaginatie prea plina, postura de ins ce stie sa dea un nume singuratatii si o fizionomie tacerii, pentru a face din suferinta si din existenta un pasaj la limita.

Vazuta din prisma lui Bacovia, sarbatoarea nu exista, locul ei este luat de refuzul provincializarii celor doi poli: polul apolinian, in care domina spiritul masurii si polul dionisiac, unde troneaza ...